Referate...

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Referate...

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:14 pm

Referate din diferite domenii, informatii, cunostinte toate la indemana tuturor....

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

astronomie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:18 pm

Eclipsa

Ce cauzeaza o eclipsa ?

Eclipsele au loc cand Luna se muta intr-o pozitie de aliniere directa cu Soarele si cu Pamantul. Exista doua tipuri fundamentale de eclipsa ÔÇô lunara si solara.
Majoritatea oamenilor au vazut cel putin o eclipsa totala de luna. Aceasta are loc cand intreaga Luna trece prin umbra Pamantului. In acest caz Soarele si Luna se afla in parti opuse Pamantului. Daca vedeti o eclipsa de luna (vizibila doar noaptea in anumite timpuri cu Luna plina) se va observa cum stralucitorul disc al Lunii se va inegri - cateodata va capata o culoare rosu-aramie ÔÇô pentru perioade de o ora sau mai mult.
Dar eclipsa de luna nu egaleaza nici pe departe magnificul specatacol oferit de rarele si minunatele eclipse totale de luna care au loc cand Luna trece direct printre Soare si Pamant. In acele momente cand Luna trece printre Pamant si Luna se poate observa cum aceasta se ÔÇťsuprapuneÔÇŁ peste Soare, partea intunecata a Lunii obscurand total Soarele.
O a treia categorie de eclipsa are loc cand umbra Lunii trece peste Pamant dar acest tip de eclipsa nu este destul de lunga pentru a atinge suprafata; conul de umbra se micsoreaza pana a atinge Pamantul. Acest efect se intampla cand Luna este destul de departe in orbita ei fata de Pamant. Luna apare mai mica si nu este capabila sa acopere complet Soarele. Cand Luna este centrata pe Soare, un inel de lumina ramane vizibil peste margini. Acest tip de eclipsa este numit eclipsa inelara.
Desi eclipsele solare si lunare au loc cu o anumita frecventa comparabila, totusi este mai normal sa asistam la mai multe eclipse lunare. Aceasta de datoreaza faptului ca Luna intunecata poate fi vazuta de oriunde dintr-o jumatate de Pamant in timpul eclipsei.
Este remarcabil totusi faptul ca eclipsele de Soare au totusi loc. Ele sunt posibile datorita faptului ca Soarele si Luna observate de pe Pamant ca avand aceleasi dimensiuni. Diametrul Soarelui care este de 400 de ori mai mare decat cel al Lunii se afla la o distanta de 400 de ori mai mare decat Luna de Pamant. Aceasta conditie permite Lunii sa acopere Soarele. Daca de fapt diametrul Lunii (2160 de mile) ar fi fost cu 140 de mile mai mic atunci Luna nu ar fi fost destul de mare pentru a acoperi Soarele si o eclipsa totala de Soare nu ar fi fost niciodata vizibila de oriunde de pe Pamant.

Efecte ale eclipselor

O eclipsa totala de Soare incepe aproape insesizabil. Luna isi incepe trecerea peste fata Soarelui un mic punct apare pe partea vestica a marginii Soarelui.
Aceasta faza progreseaza cam o ora dar putine lucruri dau indicii despre apropiere intunericului. Dar in ultimele minute premergatoare intunericului, lumina Soarelui dispare foarte repede.
In timpul eclipsei un fenomen interesant are loc. Linii inguste alternative de intuneric si lumina pot fi vazute ondulandu-se in parelel pe suprafete netede. Acestea se numesc benzi de umbra si sunt rezultatul luminii Soarelui distorsionate de neregularitatiile din atmosfera Pamantului si sunt cel mai bine observate pe pereti.
Dintr-o data cerul se inegreste. Umbra Lunii se misca cu cateva mii de mile pe ora aduce odata cu ea un dramatic efect de noapte. Cerul aproape de orizont apare inca luminos si acest fapt cauzeaza o lumina rosie si un neobisnuit efect de umbra. Intunericul in timpul zilei nu este asa de negru precum este noaptea dar in aceste conditii participa la crearea unui efect luminos unic.
In centrul acestui cer intunecat are loc spectacolul eclipsei ÔÇô coroana Soarelui. Aceasta coroana straluceste in toate directiile in jurul disc solar intunecat. De un milion de ori mai slaba decat adevarata lumina a Soarelui, adevarata glorie a coroanei este vizibila doar in timpul unei eclipse totale de soare.
Intunericul eclipsei se face simtit in lumea plantelor si a animalelor. Pasarile inceteaza sa mai zboare. Florile isi inchid petalele ca si cand noaptea s-ar fi instalat cu adevarat. Temperatura scade dramatic in urma trecerii umbrei Lunii.
Memoria acestei experiente este permanenta. Frumusetea neasemuita a coroanei nu se poate asemana cu nimic. Pur si simplu nu exista nimic la fel de frumos si unic ca aceasta.
Coroana vizibila in eclipsa totala de Soare din 11 iulie 1991 in La Paz, Baja California, Mexico.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

astronomie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:21 pm

Eclipsele de Soare si de Luna

Cele mai spectaculoase fenomene ceresti, pe care le poate vedea un pamântean - în afara cometelor - sunt, fara îndoiala, eclipsele de Soare si cele de Luna. Stim ca Pamântul se roteste în jurul Soarelui si Luna se roteste în jurul Pamântului. Datorita miscarilor de revolutie ale Pamântului si ale Lunii se întâmpla ca cele trei corpuri sa se gaseasca pe aceeasi dreapta, situatie în care se produc eclipsele. În functie de modul în care sunt aliniate Soarele, Pamântul si Luna, eclipsele pot fi: de Luna (daca Pamântul este situat între Soare si Luna) si de Soare (daca Luna se afla între Soare si Pamânt). Deci, eclipsele de Luna sunt posibile numai în perioadele de Luna plina, iar cele de Soare nu se pot produce decât în perioadele de Luna noua. Daca planul orbitei lunare si planul orbitei Pamântului în jurul Soarelui ar coincide, atunci la fiecare Luna noua am avea eclipsa de Soare, iar la fiecare Luna plina am avea eclipsa de Luna. Însa, datorita unghiului de 5 grade format de planele celor doua orbite, eclipsele pot avea loc numai când, în fazele de Luna noua si Luna plina, Luna se afla în apropierea punctelor de intersectie a celor doua orbite (numite noduri ),deci odata la 6 luni, pe an putându-se produce maxim 7 eclipse .
Prin eclipsa se întelege fenomenul prin care un astru fara lumina intra în conul de umbra al unei planete, deci este lipsit de lumina Soarelui. De exemplu Luna poate fi eclipsata de catre Pamânt; Luna aflându-se atunci în umbra Pamântului, si nu mai primind lumina de la Soare, noi o vom vedea întunecata.
Eclipsele de Luna pot fi: totale - când Luna intra în întregime în conul de umbra al Pamântului si partiale - când Luna intra numai în parte în conul de umbra al Pamântului. Eclipsa de Luna începe prin intrarea acesteia în penumbra Pamântului si continua cu intrarea (totala sau partiala) a Lunii în umbra Pamântului. În timpul eclipsei totale de Luna, discul lunar nu este complet invizibil, ci are o culoare rosie-închis, fiind luminata în acest timp numai de razele refractate si dispersate de catre marginile atmosfere terestre. Traversarea conului de umbra al Pamântului dureaza cel mult 2 ore. O eclipsa de luna este vizibila din orice punct de pe Pamânt unde Luna este deasupra orizontului si deci poate fi observata de pe jumatate din suprafata Pamântului.
Spre deosebire de eclipsa de Luna, care poate fi vazuta de orice observator, eclipsarea totala a Soarelui poate fi observata numai din punctele suprafetei terestre care sunt acoperite de umbra Lunii.Eclipsele de Soare sunt: partiale - când discul Lunii acopera partial discul Soarelui, totale - când discul Lunii în întregime discul solar si inelare - când discul lunar acopera numai regiunea centrala a discului solar. Luna fiind un corp opac, atunci când se afla între Soare si Pamânt (pe aceeasi linie cu acesta) opreste o parte din lumina Soarelui si pe Pamânt va cadea umbra Lunii. În aceea regiune de pe Pamânt unde cade umbra discului lunar se va observa o "eclipsa" totala de Soare. În acelasi timp în alt loc de pe Pamânt, unde cade penumbra Lunii, Soarele va fi partial acoperit si va fi observata o "eclipsa" partiala de Soare. Eclipsele totale se pot produce datorita relatiei care exista între dimensiunile Soarelui, Pamântului sI Lunii si datorita distantelor Soare-Pamânt, respectiv Pamânt-Luna, asfel încât lungimea conului de umbra al Lunii este mai mare decât distanta de la Luna la suprafata Pamântului.
Eclipsele totale de Soare nu pot fi vazute decât de pe zone foarte restrânse ale suprafetei terestre datorita faptului ca umbra Lunii pe Pamânt este relativ mica, având diametrul maxim 270 km. Miscarea de rotatie a Pamântului (de la vest la est) precum si miscarea de revolutie a Lunii pe orbita sa în jurul Pamântului fac ca umbra Lunii sa se deplaseze continuu pe suprafata terestra, cu o viteza de aproximativ ( 600 km/h, mai mare decât viteza avioanelor cu elice) ceea ce da nastere unei "benzi de totalitate". Într-un loc dat durata eclipsei totale de Soare nu depaseste 7,5 minute. În acelasi loc de pe suprafata Pamântului eclipsele totale de Soare sunt foarte rare putând fi observate o data la 200-300 de ani. Înca din vechime eclipsele au fost prezise cu multa usurinta deoarece s-a observat ca se repeta dupa aproximativ 18 ani, 11 zile si 7 ore. Aceasta perioada a fost numita "ciclul Saros". Fiecare ciclu Saros contine 70 de eclipse dintre care 41 de Soare si 29 de Luna. ( Desi sunt mai putin numeroase, eclipsele de Luna par mai frecvente fiind vizibile de pe jumatatea globului unde Luna este deasupra orizontului, în momentul eclipsei.)
Babilonienii au descoperit cum sa anticipeze eclipsele, iar grecul Thales a învatat trucul de la ei. Se spune despre el ca a prezis ca în Asia Mica avea sa se produca o eclipsa de Soare în anul 585 î.e.n. si a avut dreptate. De fapt, armatele a doua tari din zona, Media si Lydia, se pregateau sa înceapa batalia atunci când s-a produs eclipsa. Cele doua armate au fost atât de înspaimântate de acest semn rau, încât s-au grabit sa încheie pace si au revenit acasa fara sa fi luptat. Astronomii din zilele noastre au facut calculul invers, pentru a afla data exacta a eclipsei, care s-a produs în 28 mai 585 î.e.n. Asfel, batalia anulata este primul eveniment din istoria umanitatii a carui data este cunoscuta cu precizie. În tara noastra ultima eclipsa totala de Soare a fost vazuta la 15 februarie 1961, durata maxima a eclipsei fiind de 2 min. 30 s. si traversând România la sud de Drobeta Turnu-Severin, Pitesti, Târgoviste, Ploiesti, Braila, linia centrala situându-se tangenta la granita sudica a tarii. Urmatoarele eclipse totale de Soare vizibile în tara noastra, vor avea loc la 11 august 1999 si la 7 octombrie 2135. În data de 11 august 1999 vom vedea, cum în plina zi Soarele va fi acoperit încet de discul Lunii. Banda de totalitate va traversa tara noastra, linia centrala trecând prin Vulcan, Pitesti, Bucuresti. Aradul se situeaza de aceasta data în banda de totalitate.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

astronomie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:23 pm

Inceputurile Universului



Departe de suprafata Pamantului, dincolo de ceea ce pare o cupola uriasa presarata cu stele, se intinde nemarginitul Univers, realitate ce pare izvorata din cele mai fantastice si tulburatoare visuri. Ascuns de barierele timpului si spatiului, Universul a fost in cea mai mare parte a vremii necunoscut, neexplorat, ramanand dincolo de posibilitatile de cunoastere ale omului.
Dar aceste bariere ale imposibilului au inceput sa se deschida in fata realizarilor omului. Prin geniul sau creator, el a reusit sa ridice putin cate putin valul ce acoperea enigmele Cosmosului, privind uimit la noile cai ce se deschideau in fata. A trebuit sa modifice multe din ideile pe care le avea asupra energiei si raspandirii substantei din Univers, dar cea mai importanta cucerire a fost intarirea convingerii ca nu exista lucruri imposibil de cunoscut.

Din cele mai vechi timpuri omul a contemplat bolta instelata, intrebandu-se: ce este cerul? Ce legi ii guverneaza miscarea? Dar singurul lucru pe care il putea face era sa observe cele circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber si sa le noteze pozitiile in asa numitele constelatii. El nu avea de unde sa stie ca Soarele este o stea si ca stelele isi datoreaza neobosita stralucire focului termonuclear care arde in adancul lor. Nu avea de unde sa stie ca planetele - asa a numit el aceste stele ratacitoare pe bolta cereasca - cu toata stralucirea lor nu erau stele, ci corpuri intunecate a caror lumina era reflectarea, ca intr-o oglinda, a celei primite de la Soare.

Pana acum cateva secole, dintr-o mandrie explicabila prin nivelul de atunci al conostintelor sale, omul si-a plasat planeta, Pamantul, in centrul Universului, considerand-o inconjurata de toate celelalte corpuri ceresti. Abia in anul 1543, astronomul polonez Nicolas Copernic a "indraznit" sa rastoarne aceasta imagine. El a demonstrat ca Pamantul se misca in jurul Soarelui si nu invers, punand bazele a ceea ce numim noi azi Sistemul Solar .

Organizarea Sistemului Solar propusa de Copernic (sistem care se numeste si heliocentric, adica cu Soarele in centru) a fost o idee revolutionara pentru timpul sau. Dar sistemul heliocentric propus de Copernic a fost aspru criticat de Biserica Catolica, institutie care, din considerente religioase adoptase sistemul geocentric, adica cel care avea in centrul sau Pamantul. Pentru ca au sustinut si dezvoltat ideea heliocentrica, nu putini invatati au avut de suferit din ordinul Bisericii.

Totusi ideea lui Copernic era inca departe de realitate, deoarece el considera ca Soarele este centrul intregului Univers. Modelul lui a predominat insa pana in epoca moderna, pana la inventarea fotografiei si a marilor telescoape. Abia in prima jumatate a secolului XX marile intrumente astronomice au aratat ca unele "stele neclare", numite de astronomi "nebuloase", nu sunt doar niste nori de gaz in apropierea noastra, in Sistemul Solar, ci reprezinta galaxii, vaste aglomerari de stele, aflate la distante uriase de Pamant.

Soarele, Pamantul si planetele celelalte, impreuna cu stelele vizibile si inca multe altele ce nu pot fi vazute de ochiul liber, fac si ele parte dintr-o astfel de galaxie, galaxia noastra. Vazuta de undeva, din mare departare, ea are forma de disc, cu o usoara umflatura in centru. Deoarece Sistemul Solar este situat in planul de simetrie al discului, acesta poate fi vazut in serile senine sub forma unei benzi luminoase care brazdeaza cerul, banda numita Calea Lactee.

In zilele noastre, instrumentele perfectionate si sondele spatiale au largit enorm orizontul cunoasterii. Imaginile obtinute cu ajutorul telescoapelor au atins frontiere de nebanuit ale Universului, de miliarde de ani lumina, iar analiza lor atenta arata o densitate neinchipuit de mare de galaxii. De pilda, numai in regiunea de pe cer delimitata de cele patru stele ce formeaza constelatia Carul Mare, cu ajutorul unui telescop pot fi vazute (pe cliseele fotografice) ... un milion de galaxii!

Lasand la o parte incercarile de explicatii, mai mult sau mai putin fundamentate stiintific, care au fost date pentru intelegerea Universului, de-a lungul unei istorii zbuciumate, in prezent cucerirea treptata a legilor obiective ale naturii a permis oamenilor de stiinta sa elaboreze un scenariu al modelului lumii in care traim, reusind sa fixeze in timp si in spatiu originea si evolutia Universului. A Universului din care face parte imensitatea de galaxii, printre care si galaxia noastra, din care face parte Sistemul Solar si ... Pamantul.

In incercarile sale de a explora trecutul Universului, care se estimeaza la miliarde de ani, omul este foarte aproape de situatia unui fluture cu viata de o zi care, traind in padure, nu are cum sa observe cresterea copacilor. Oricum insa, omul are cum sa deduca evolutia unui copac din padure, de pilda. El poate gasi semintele copacilor, lastari, copaci maturi, cat si ramasitele copacilor batrani si uscati. In felul acesta, prin imaginatie si rationament el poate deduce cum apare, creste si moare un copac.

Acelasi lucru este valabil si cu ciclurile din natura, care sunt insa mult mai mari si mult mai lente. De pilda, chiar si steaua cu viata cea mai scurta - caci si stelele se nasc si mor - dureaza cat milioane de vieti omenesti. Examinand insa un mare numar de stele in diferite stadii ale dezvoltarii lor, se poate intelege usor ciclul nasterii si mortii stelelor. Acest proces din Univers este continuu si zilnic deschis observatiilor.

Astronomia, stiinta generala care studiaza structura si evolutia astrilor, a Universului, urmarind fenomenele pe care i le ofera cerul, ca o carte larg deschisa, prezinta omului contemporan un Univers care pulseaza de energie si, totodata, schema evolutiei sale.

Istoria Universului nostru incepe la un moment care a fost stabilit acum circa 16 miliarde de ani, cand toata substanta si energia care ne inconjoara pana la cele mai nebanuite departari a fost concentrata intr-un volum foarte mic ca o mica sfera foarte fierbinte. Din cauze inca necunoscute de stiinta mica sfera a inceput sa se dilate, ca un fel de explozie uriasa, racindu-se pe masura ce isi marea volumul. Materialul primordial din care era alcatuita sfera a inceput sa se modeleze in particule materiale - protoni, neutroni si electroni - care, prin ciocniri si asocieri repetate, au fortmat atomii celor mai simple elemente chimice - hidrogenul si heliul. Totodata s-a facut simtita forta gravitationala, care face ca doua corpuri sa se atraga reciproc.

Desigur, evenimentele prezentate mai sus au fost deduse teoretic de oemenii de stiinta si ele explica foarte bine evolutia ulterioara a Universului. Evenimentele s-au desfasurat intr-o extrem de lunga perioada de timp. Ipoteza prevede ca au trebuit sa treaca milioane de ani de la acea presupusa explozie pentru ca in Universul timpuriu particulele elementare sa se combine, formand atomi de hidrogen si heliu, ca prime compozitii chimice. O data cu stabilirea compozitiei chimice a Universului, evenimentele au luat un curs ce poate fi mai usor imaginat pe baza fenomenelor chimice si fizice cunoscute. Astfel, se presupune ca atomii de hidrogen si heliu, sub actiunea fortelor de atractie care se manifesta intre ei, s-au aglomerat la inceput in nori uriasi, apoi, pe masura ce fortele de atractie se manifestau din ce in ce mai puternic, norii s-au fragmentat in formatiuni mai mici, indepartandu-se unii de altii. Acum imaginea Universului era cea a unui spatiu imens in care se miscau in toate directiile nori fierbinti de hidrogen si heliu care insa se spargeau in continuare, in interiorul lor, in fragmente din ce in ce mai mici si mai reci. Situatia poate fi comparata cu producerea picaturilor de ploaie intr-un nor: prin racirea norului, se formeaza mici picaturi de apa, dar care inca mai fac parte din nor (pana cand ating conditiile de ploaie). Tot astfel, un nor de hidrogen si heliu (care a fost numit protogalaxie), se poate fragmenta in "mici picaturi de gaz", mai reci, care schimba oarecum structura protogalaxiei din care fac parte.

Cat de mare erau " picaturile de gaz" dintr-o protogalaxie? Doar cateva luni lumina (fata de cea a protogalaxiei care era de un milion de ori mai mare!) Dar lucrul cel mai important este ca aceste "picaturi de nor", reci si totodata intunecate, erau "embrioni de stele" sau
"protostele"

Acum gravitatia incepea sa fie principalul motor al evolutiei materiei din Univers. Ea actiona din ce in ce mai puternic in micile aglomerari intunecate de gaz, care astfel se strangeau din ce in ce mai mult spre centrul lor, comprimandu-se. Dar prin comprimare gazul se incalzeste, tot asa cum se incalzeste capatul unei pompe de bicicleta cand este folosita la umflarea unei roti. In interiorul protostelelor insa temperatura creste enorm si o data cea a fost atinsa temperatura de zece milioane de grade, intre nucleele de hidrogen din zona centrala incepe sa se produca reactii termonucleare.

Reactiile termonucleare reprezinta, in mare, un foc de o natura cu totul diferita de cel care este cunoscut in cazul arderii combustibililor obisnuiti. Focul termonuclear degaja o caldura si o lumina de o intensitate colosala, langa care nu ar putea rezista nici un fel de substanta obisnuita.

In momentul in care s-a aprins focul termonuclear, protosteaua a devenit stea. Ne putem imagina acest moment din istoria Universului. Totul in jur era haotic si stralucirea norilor incandescenti de hidrogen si heliu incepea sa se stinga in spatele fragmentelor intunecate pe care le-au format. Brusc, o mica scanteie de lumina a stralucit rosiatica in intuneric... A palapait, s-a stins, apoi a izbucnit intr-o stralucire de diamant, ramanand ca un briliant luminos pe catifeaua intunecata a haosului, aruncand o lumina constanta. Aceasta prima stea a fost curand urmata de altlele, de diferite dimensiuni si straluciri, si treptat, in curs de milioane si milioane de ani, Universul a inceput sa se apropie de forma pe care o cunoastem azi.

Universul timpuriu era insa steril, ca un desert stancos lipsit de viata deoarece la inceput au fost formati doar atomi de hidrogen si heliu, din "oceanul" de particule elementare rezultate in urma "marii explozii". Elementele chimice mai grele, inclusiv cele componente ale vietii ca oxigenul, azotul, carbonul si fosforul inca nu existau. Producerea unor astfel de atomi s-a dovedit a fi dramatica, solicitand un "mare sacrificiu cosmic": moartea stelelor!

Numai prin moartea stelelor, in miezul lor se puteau naste acele elemente chimice care permit aparitia vietii. Ciclurile de nastere si de moarte a stelelor au continuat timp de circa 10 miliarde de ani. Grupuri de galaxii - care sunt aglomerati vaste de stele, praf si gaz - unele sferice, altele in forma de elipsoid sau chiar lipsite de forma precisa - se indepartau continuu unele de altele. Din aceasta multime de galaxii, unele au evoluat spectaculos, luand frumoase forme spirale, rotindu-se incet, ca uriase roti ceresti.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

astronomie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:25 pm

Evenimente importante din istoria astronomiei


De obicei se afirm─â c─â astronomia este una din cele mai vechi ┼čtiin┼úe. Se mai men┼úioneaz─â c─â ├«nceputurile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene, care ├«nflorea ├«n Mesopotamia, cu circa 3 ÔÇô 4 000 de ani ├«.e.n. Cercet─âri relativ recente consider─â acest ├«nceput al astronomiei ├«n negura preistoriei, ├«n perioada c├ónd omul de Cro Magnon, un veritabil ÔÇťhomo sapiensÔÇŁ, venea s─â ├«nlocuiasc─â omul de Neanderthal. Este aproximativ anul 35 000 ├«.e.n., din care par s─â dateze o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii. ├Än realitate credem c─â ├«nceputurile astronomiei sunt ┼či mai vechi, ele put├óndu-se situa ├«n momentul apari┼úiei pozi┼úiei bipede la om, ceea ce i-a permis s─â vad─â ┼či s─â observe CERUL.
Date mai sigure, bazate pe ├«nscrisuri, avem din epoca marilor civiliza┼úii indo-europene, ├«n special al civiliza┼úiei antice grece┼čti. Dac─â am c─âuta s─â exemplific─âm cu nume ilustre unele realiz─âri ale astronomiei elenistice, nu putem s─â nu cit─âm pe unii din marii s─âi filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI ├«.e.n.) era considerat ┼či iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 ÔÇô c.500 ├«.e.n.), care denume┼čte cerul COSMOS ┼či declar─â c─â P─âm├óntul are form─â sferic─â. Parmenide din Eleea (c.540 ÔÇô 450) care, dup─â Teophrast, ar fi sus┼úinut ┼či el teoria sfericit─â┼úii P─âm├óntului, ar mai fi afirmat, dup─â cum men┼úioneaz─â Plutarh, c─â ÔÇťLuna mi┼čc├óndu-se ├«n jurul P─âm├óntului ilumineaz─â nop┼úile cu o lumin─â ├«mprumutat─âÔÇŁ.
Viziuni ┼či concep┼úii aproape de realitate a sus┼úinut ┼či Democrit din Abdera (460 - 360 ├«.e.n.), care nu numai c─â a preconizat existen┼úa atomilor, dar a ┼či interpretat corect aspectul albicios al C─âii Lactee, prin prezen┼úa a nenum─ârate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat dup─â circa 2 000 de ani prin primele observa┼úii telescopice ale lui Galilei.
Timp de 2 000 de ani cuno┼čtin┼úele despre Univers ┼či astrele ce-l populeaz─â s-au acumulat gra┼úie activit─â┼úii neobosite ale unor savan┼úi ca Brahe, Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Gauss, Herschel ┼či al┼úii p├ón─â ├«n prezent.
Aristah din Samos (310 ÔÇô 230 ├«.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos ┼či de la el s-a p─âstrat o singur─â lucrare, Despre dimensiunile ┼či distan┼úele Soarelui ┼či Lunii unde ├«ncearc─â s─â determine distan┼úele p├ón─â la Lun─â ┼či Soare. ├Än ceea ce prive┼čte concep┼úia cosmologic─â a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru P─âm├ónt a unei mi┼čc─âri combinate.
Hiparh din Niceea (c.190 ÔÇô c.125 ├«.e.n.). Este considerat cel mai mare astronom al antichit─â┼úii grece┼čti. El ajunge la o foarte exact─â apreciere a lungimii anului, consider├óndu-l ca av├ónd 365 zile ┼či un sfert f─âr─â 1/300 dintr-o zi. El apreciaz─â foarte exact ┼či durata lunii sinodice, la 29 zile 12 ore 44 minute ┼či 2,5 secunde (valoarea acceptat─â azi se termin─â cu 2,8 secunde). O alt─â contribu┼úie a lui Hiparh este alc─âtuirea unui catalog de stele, con┼úin├ónd peste 850 obiecte. ├Än acest catalog el ├«mparte stelele vizibile cu ochiul liber ├«n 6 clase de str─âlucire, clasificare care, cu unele perfec┼úion─âri, s-a p─âstrat p├ón─â azi. Hiparh a introdus sistemul hexazecimal, sistem folosit ├«nainte numai de babilonieni, dup─â care cercul se ├«mparte ├«n 360┬║, fiecare grad fiind compus din 60ÔÇÖ, fiecare minut av├ónd la r├óndul s─âu 60ÔÇÖÔÇÖ.
Claudiu Ptolemeu (c.90 ÔÇô c.168). ├Än afara dezvolt─ârii sistemului geocentric care-i poart─â numele ┼či a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epoc─â, Ptolemeu a mai avut ┼či alte contribu┼úii remarcabile: descoper─â ecve┼úia Lunii ┼či calculeaz─â paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.
Nicolaus Copernic (1473 ÔÇô 1543). Prin 1512-1513, apare ├«n manuscris lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus, cunoscut─â mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus (Micul comentariu), ├«n care Copernic ├«┼či expune, ├«ntr-o form─â simpl─â, nematematizat─â, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare care a fost scoas─â abia ├«n anul 1835, dup─â agita┼úia f─âcut─â de Galilei cu descoperirile sale telescopice, c├ónd aproape toate confirm─ârile ├«n favoarea teoriei heliocentrice fuseser─â ob┼úinute.
Tycho Brache (1546 ÔÇô 1601). A determinat precesia echinoc┼úiilor la 51ÔÇÖÔÇÖ pe an, cu lichidarea definitiv─â a ÔÇťtrepida┼úieiÔÇŁ. Tot el mai determin─â cu precizie ├«nclinarea eclipticii la 23┬║31ÔÇÖ ┼či mi┼čcarea anual─â a perigeului Soarelui la 45ÔÇÖÔÇÖ (├«n loc de 61ÔÇÖÔÇÖ). Catalogul s─âu cu pozi┼úiile precise a 777 stele nu avea o eroare mai mare de 1ÔÇÖ.
Galileo Galilei (1564 ÔÇô 1642). Dup─â 1609, c├ónd Galilei ├«┼či construie┼čte singur o serie de lunete, ├«ncepe s─â observe cerul ┼či face c├óteva descoperiri de o importan┼ú─â capital─â. ├Än primul r├ónd, observ├ónd Luna, descoper─â mun┼úii lunari ┼či forma┼úiunile caracteristice, asem─ân─âtoare craterelor vulcanice sau circurilor. Desen├ónd o hart─â a Lunii, destul de rudimentar─â, Galilei denume┼čte zonele mai ├«nchise ÔÇťm─âriÔÇŁ. Observ├ónd c├ómpurile stelare, el descoper─â nenum─ârate stele noi: ├«n Pleiade (Clo┼čca cu pui) vede 36 de stele, iar ├«n Calea Lactee, o mul┼úime de stele. Observ├ónd planeta Jupiter, Galilei descoper─â ├«n c├óteve zile cei 4 sateli┼úi mai mari. Galilei mai observ─â petele solare ┼či le interpreteaz─â corect, determin├ónd ┼či perioada de rota┼úie a Soarelui. Principala oper─â astronomic─â a lui Galilei este DialogoÔÇŽ, ├«n care el compar─â cele 2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic ┼či cel copernican, ceea ce atrage m├ónia clerului, care, prin intermediul inchizi┼úiei ├«i intenteaz─â un proces r─âmas celebru ├«n urma c─âruia este silit s─â abjure. Dup─â aceast─â abjurare legenda spune c─â Galilei ar fi pronun┼úat celebra expresie ÔÇťE pur si move !ÔÇŁ (┼×i totu┼či se mi┼čc─â !).
Johann Kepler (1571 ÔÇô 1630). ├Än anul 1609 apare lucrarea lui Kepler Astronomia novaÔÇŽ, ├«n care sunt enun┼úate primele dou─â legi, din cele trei, cunoscute sub numele de ÔÇťlegile lui KeplerÔÇŁ. Legea I spune c─â ÔÇťplanetele se mi┼čc─â pe orbite eliptice, av├ónd Soarele ├«n unul din focareÔÇŁ; legea a II-a spune c─â ÔÇťraza vectoare m─âtur─â arii egale ├«n timpuri egaleÔÇŁ. ├Än anul 1619 public─â Harmonices Mundi, ├«n care apare ┼či legea a III-a: ÔÇťp─âtratele perioadelor siderale de revolu┼úie sunt propor┼úionale cu cuburile semiaxelor mari.ÔÇŁ. Pentru cele trei legi de mi┼čcare ale planetelor, Kepler a fost supranumit ÔÇťlegiuitorul ceruluiÔÇŁ.
Cristian Huygens (1629 ÔÇô 1695). Descoper─â inelul lui Saturn, ┼či cel mai str─âlucitor satelit al lui Saturn - Titan.
Isaac Newton (1642 ÔÇô 1727). Newton construie┼čte primul telescop cu oglind─â. ├Än cartea a III-a a lucr─ârii Philosophiae naturalis principia mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale), Newton analizeaz─â mi┼čcarea Lunii, planetelor ┼či cometelor. Pe baza acestei lucr─âri fundamentale se va constitui o nou─â ramur─â a astronomiei, mecanica cereasc─â.
Wiliam Herschel (1738 ÔÇô 1822). Cea mai mare realizare a lui Herschel a fost descoperirea planetei Uranus(1781). Ca realiz─âri ├«n sistemul solar mai putem cita descoperirea a doi sateli┼úi ai lui Uranus, Titania ┼či Oberon, ┼či rota┼úia sa anormal─â, descoperirea a doi sateli┼úi ai planetei Saturn, Mimas ┼či Enceladus, m─âsurarea perioadei de rota┼úie a lui Saturn ┼či a inelelor sale, descoperirea varia┼úiilor sezoniere pe planeta Marte ┼či interpretarea benzilor de pe Jupiter ca fenomene din atmosfera sa. El mai descoper─â radia┼úiile infraro┼čii, determin─â forma galaxiei noastre ┼či descoper─â foarte multe stele duble, care se mi┼čc─â ├«n jurul centrului de mas─â comun, ascult├ónd de legea atrac┼úiei universale.
Urbain J. J. Le Verrier (1811 ÔÇô 1877). Calculeaz─â locul unde se afl─â planeta Neptun aceasta fiind descoperit─â ├«n 1846 de Johann Gottfried Galle. Determin─â exact deplasarea periheliilor planetelor.
Clyde William Tombaugh . Descoper─â planeta Pluto(1930).

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

astronomie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:30 pm

Luna este satelitul natural al Pamantului, nu are lumina proprie, ea reflecta lumina pe care o primeste de al Soare.Nu are atmosfera, iar departarea medie fata de Pamant este de numai 384 mii km.
Luna se deplaseaza pe orbita sa cu o viteza medie de 1024 km/s, ceea ce inseamna ca, miscandu-se in jurul Pamantului, revine in dreptul aceleiasi stele dupa un interval de timp de 27 zile, 7 ore 43 minute si 11,47 secunde.Acest interval de timp se numeste perioada siderala.
Pe de alta parte, Luna se roteste in jurul axei sale intr-o perioada de timp egala cu perioada de miscare in jurul Pamantului, fapt pentru care ea arata mereu aceeasi fata spre Pamant.In figura 1 am reprezentat soarele (S), Pamantul (T) si Luna (L), in pozitia initiala fiind socotite punctele : S,T1 si L1.Dupa un interval de timp egal cu perioada siderala a Lunii, cele trei corpuri se vor gasi in punctele : S,T2 si L2.Pentru ca Luna sa ajunga iarasi in pozitie coliniara cu Soarele si Pamantul, in L3, va trebui sa mai treaca un anumit interval de timp.In modul acesta se vede ca perioada sinodica ÔÇô interval de timp dintre doua conjunctii este mai mare decat perioada siderala.Perioada sinodica se determina observational si este egala cu 29 zile, 12 ore, 44 minute si 2,8 secunde.




Luna nu are lumina proprie, ea putand fi observata datorita luminii solare pe care o reflecta.De aceea, noi nu putem vedea decat portiunea iluminata de Soare, dar nici pe aceasta in intregime, ci numai partea care este orientata spre Pamant.Aceasta este cauza principala a fazelor lunare, explicarea lor fiind data in fig.2.
Faza ,,Luna NouaÔÇť o avem atunci cand spre Pamant este orientata suprafata neiluminata de Soare.Apoi apare o fasie iluminata, o ,,secereÔÇŁ, care creste din ce in ce mai mult pana cand Luna ajunge la 900 fata de pozitia corespunzatoare fazei ,,Luna NouaÔÇŁ.In acest timp spre observatorul terestru va fi orientata jumatate din jumatatea iluminata a suprafetei lunare si avem faza ,,Primul PatrarÔÇŁ
In continuare, observatorul vede din ce in ce mai mult din suprafata iluminata, iar la 1800 de la faza ,,Luna NouaÔÇŁ lumina Soarelui va ilumina intreaga suprafata pe care Luna o arata Pamantului, avem faza ,,Luna PlinaÔÇŁ.Urmeaza apoi faza ,,Ultimul PatrarÔÇŁ , la care Luna prezinta observato-rului terestru jumatate din cealalta jumatate de suprafata iluminata, adica iarasi este vizibil numai un sfert din suprafata Lunii.


Fig 2. Fazele Lunii



In ultimul timp, s-a dovedit ca si planetele Mercur si Marte au relieful asemanator cu acela al Lunii, fapt de mare importanta pentru o serie de cercetari cu privire la trecutul sistemului solar.
In vederea descrierii discului aparent al Lunii, trebuie sa facem urmatoa-rele precizari : se numeste terminator curba care, pe discul lunar, separa partea iluminata de partea obscura; se numeste limb limita discului lunar.Din cauza fazelor lunare, limbajul Lunii poate sa fie un arc de cerc, semicerc sau cerc, pe cand terminatorul are curbura variabila.
Relieful lunar se poate pune in evidenta cu multa usurinta daca se fac observatii printr-o luneta oricat de mica sau chiar printr-un binoclu.In modul acesta, observatia ne arata ca suprafata Lunii este acoperita cu neregularitati care se observa foarte bine in vecinatatea terminatorului, unde aspectul Lunii are un caracter dantelat. De la terminator spre limb, relieful este mai putin pronuntat, deoarece exista mai multa lumina solara, motiv pentru care nu se pot distinge bine toate detaliile.
O examinare mai amanuntita arata ca relieful lunar este alcatuit din trei categorii de formatiuni : mari, continente si cratere.
Marile sunt regiuni vaste mai intunecoase si netede.Ele sunt denumite impropriu asa, deoarece pe Luna nu exista urme de apa. De asemenea si denumirea de continente este tot improprie, acestea din urma fiind regiuni deluroase sau muntoase care inconjura ÔÇťmarileÔÇť.Exista lanturi de munti care au inaltimea de 5-6 mii de metri, cum sunt Muntii Alpi, de exemplu.
Craterele sunt formatiunile care intr-adevar caracterizeaza relieful lunar.Ele sunt de forme si dimensiuni diferite, de la cele mai mari care pot depasi 200 km in diametru, cum este de exemplu Craterul Clavius si pana la cele de dimensiuni ,,microscopiceÔÇŁ.
Relieful este destul de bine cunoscut si exista harti foarte detaliate cu denumiriile formatiunilor respective.Dupa lansarea navelor cosmice au fost intocmite harti si pentru partea ,,invizibilaÔÇŁ a Lunii, este vorba de acea fata a Lunii care nu se poate observa de pe Pamant.Hartile cu relieful lunar ar fi deosebit de utile pentru astronomii amatori mai avansati care ar dori sa faca o supraveghere a suprafetei Lunii si, eventual, sa surprinda fie eruptia unui vulcan, fie caderea unui meteorit mai remarcabil.
Mentionez aici faptul ca la 26 octombrie 1956, in conul central al Craterului Alphonsus, astronomul sovietic N.A Kozirev de la Observatorul astrofizic din Crimeea, a observat o mica eruptie vulcanica.Este vorba de o izbucnire de gaze care au antrenat cu ele si praful lunar, observatia respectiva fiind efectuata vizual, printr-o luneta cautatoare prin care privea in timpul in care fotografia Luna.
Pe bolta cereasca Luna se deplaseaza de la est spre vest ca o consecinta a miscarii diurne.In plus Luna poate fi reperata si fata de stele pe un firma-ment in raport cu care ea are o miscare de la vest spre est, aceasta miscare fiind cauzata de miscarea ei orbitala in jurul Pamantului.Prin urmare, un astronom amator ar putea determina traiectoria Lunii ÔÇťprintre steleÔÇÖ.Apoi, avand in vedere faptul ca de la o faza la alta trecerea se face treptat, s-ar putea urmari procentajul de suprafata iluminata de Soare si vizibila la diferite momente.
In miscarea sa pe bolta cereasca, Luna acopera unele stele. In fine, un observator mai pretentios ar putea efectua observatii asupra miscarilor de libratie ale Lunii, libratia fiind un fel de ÔÇťbalansareÔÇŁ a satelitului nostru natural.Ea produce usoare oscilatii ale globului lunar in jurul unei pozitii mijlocii, care ne permit sa vedem cu ceva mai mult decat jumatate din suprafata Lunii.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

astronomie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:35 pm

SISTEMUL SOLAR

SISTEMUL SOLAR s-a format acum, aproximativ 4 miliarde de ani SI const´é¬ ´âÉn SOARE, cele nou´é¬ planete care se ´âÉnv´âÉrt in jurul lui ´â«I sateli´â»ii lor. Aceste planete sunt: MERCUR, VENUS, PAMANT, MARTE, JUPITER, SATURN, URANUS, NEPTUN, si PLUTO. Sistemul solar s-a format, probabi, dintr-un nor de gaze ´â«I praf care s-a desprins dintr-un nor mai mare. For´â»ele gravita´â»ionale au f´é¬cut ca norul s´é¬ se ´âÉnv´âÉrteasc´é¬ ´â«I s´é¬ se contracte. Centrul, devenind foarte compact, dens ´â«I extrem de fierbinte, a format SOARELE. Celelalte materiale au format un disc, care ´âÉngr´é¬m´é¬dindu-se, au format corpuri. In urma ciocnirii corpurilor ´â«I r´é¬cirii lor s-au format planetele.
SOARELE SOARELE este o mas´é¬ gazoas´é¬, de m´é¬rime medie care are c´é¬ldur´é¬ ´â«I lumin´é¬ proprie, ´â«I care con´â»ine 99.9% din toat´é¬ materia din sistemul solar. Toate planetele, inclusiv PAMANTUL, fac o mi´â«care de revolu´â»ie ´âÉn jurul SOARELUI. Cu toate c´é¬ mai pu´â»in de jum´é¬tate din a miliarda parte din energia SOARELUI ajunge pe PAMANT ´âÉn fiecare secund´é¬, este deajuns s´é¬ sus´â»in´é¬ via´â»a. Petele solare, care apar pe suprafa´â»a SOARELUI ca ni´â«te pete negre, sunt regiuni mai reci de pe SOARE. Explozile solare - erup´â»ii de gaz ´â«I particule asociate cu petele solare ÔÇô pot distruge comunica´â»iile ´â«I sistemul electric de pe PAMANT. V´âÉntul solar, un ´â«uvoi de particule electrizate, str´é¬bate tot sistemul solar, cauz´âÉnd AURORA BOREALA.

MERCUR MERCUR este cea mai apropiat´é¬ planet´é¬ de SOARE. De pe suprafa´â»a uscat´é¬ a planetei, SOARELE apare de doua ori mai mare ca de pe PAMANT. Temperaturile de pe suprafa´â»a planetei, care variaz´é¬ cel mai mult din sistemul solar, pot ajunge amiaza la 427 de grade Celsius ´â«I pot sc´é¬dea noaptea p´âÉn´é¬ la ÔÇô184 grade Celsius. Suprafa´â»a lui MERCUR este acoperit´é¬ de cratere, provenite din bombardamentele cu meteori´â»I ´â«I comete. MERCUR pare a fi f´é¬cut´é¬ ´âÉn majoritate din fier. Din cauza miezului de fier, planeta are c´âÉmp gravita´â»ional, dar este prea mic ´â«I prea slab pentru a sustine mai mult de o sub´â»ire atmosfer´é¬ de vapori de sodiu ´â«I heliu.
VENUS VENUS este a II-a planet´é¬ de la SOARE. Cu toate c´é¬ distan´â»a p´âÉn´é¬ la SOARE este de dou´é¬ ori mai mare fa´â»´é¬ de cea a lui MERCUR, VENUS este cea mai cald´é¬ planet´é¬ din sistemul solar. O atmosfer´é¬ sub´â»ire ´â«I noroas´é¬ format´é¬ din dioxid de carbon, re´â»ine c´é¬lduta solar´é¬ ´â«I ´âÉnv´é¬luie planeta cu un strat de acid sulfuric cauzat de erup´â»iile vulcanice. Suprafa´â»a planetei este format´é¬ din c´âÉmpii ´âÉntinse ´â«i regiuni muntoase modelate de vulcani ´â«I de r´âÉurile de lav´é¬. Se crede c´é¬ vulcanii continu´é¬ s´é¬ erup´é¬. Deoarece cantitatea dioxidului de sulf variaz´é¬, s-au depistat regiunile calde de pe planet´é¬.
PAMANTUL Este a III-a planet´é¬ de la SOARE. Datorit´é¬ distan´â»ei la care se afl´é¬ de SOARE, prezen´â»a unei atmosfere protectoare ´â«I a unui amestec corect de substan´â»e organice, PAMANTUL este singura planet´é¬ din sistemul solar care poate sus´â»ine via´â»a. Este deasemenea singura planet´é¬ pe care o substan´â»´é¬ (ca apa) exist´é¬ ´âÉn stare gazoas´é¬, lichid´é¬ ´â«I solid´é¬. PAMANTUL este extrem de dinamic a c´é¬rui scoar´â»´é¬ se recicleaz´é¬ constant, datorit´é¬ mi´â«c´é¬rii continue a platfornelor.
MARTE Este a IV-a planet´é¬ de la SOARE av´âÉnd ca dimensiune jum´é¬tate din m´é¬rimea PAMANTULUI. Deasemenea este ´âÉnclinat´é¬ pe o ax´é¬ care are ca rezultat existen´â»a anotimpurilor. Aceste anotimpuri schimboare creaz´é¬ pe planet´é¬ v´âÉnturi care ating 161 k/h ´â«I care cauzeaz´é¬ puternice furtuni de praf. MARTE are 2 sateli´â»I care sunt probabil asteroizi captura´â»i. Emisfera sudic´é¬ a planetei este o suprafa´â»´é¬ stabil´é¬ cu multe cratere. Si totu´â«I, pe emisfera nordic´é¬ se observ´é¬ r´âÉuri ´âÉntinse de lav´é¬ ´â«I vulcani gigantici considera´â»I ca fiind cei mai mari din sistemul solar.
O uria´â«´é¬ deschidere, numit´é¬ Valles Marineris, este de cinci ori mai lung´é¬ ´â«I de dou´é¬ ori mai lat´é¬ fa´â»´é¬ de Alpi. Nenumate canale ramificate str´é¬bat c´âÉmpiile care sunt str´âÉnse ´âÉn apropierea Ecuatorului. Aceste canale se aseam´é¬n´é¬ sistemului de r´âÉuri g´é¬sit pe PAMANT ´â«I s-ar fi putut forma c´âÉnd condi´â»ile de pe MARTE erau foarte diferite de cele de ast´é¬zi.
JUPITER A V-a planet´é¬ de la SOARE, JUPITER este cea mai mare planet´é¬ din sistemul solar. Suprafa´â»a lui JUPITER este de dou´é¬ ori mai mare dec´âÉt suprafa´â»a total´é¬ a celorlalte planete laolalt´é¬. Inconjurat de 16 sateli´â»I, JUPITER seam´é¬n´é¬ cu un sistem solar ´âÉn miniatur´é¬. La fel ca o stea, este compus ´âÉn majoritate din gaze ´â«I ´âÉ´â«I genereaz´é¬ propria-I c´é¬ldur´é¬. Oamenii de ´â«tiin´â»´é¬ speculeaz´é¬ c´é¬ dac´é¬ JUPITER ar avea de 70 sau de 100 de ori mai mult´é¬ materie, ar fi o stea. Atnosfera planetei este f´é¬cut´é¬ din benzi mi´â«c´é¬toare, de gaze. Dominanta ÔÇťMAREA PATA ROSIEÔÇŁ, av´âÉnd diametrul de trei ori mai mare fa´â»´é¬ de cel al PAMANTULUI, este o furtun´é¬ uria´â«´é¬ care a existat cel pu´â»in de c´âÉnd telescoapele observ´é¬ JUPITERUL. O rota´â»ie foarte rapid´é¬ - odat´é¬ la 10 ore - d´é¬ lui JUPITER cele mai scurte zile din sistemul solar ´â«I ajut´é¬ la formarea unui puternic c´âÉmp magnetic care este de nenum´é¬rate ori mai mare fa´â»´é¬ de cel al PAMANTULUI. Noaptea pe JUPITER este departe de a fi ´âÉntunecoas´é¬: cerul este luminat de cei 16 sateli´â»I, o auror´é¬ str´é¬lucitoare cauzat´é¬ de c´âÉmpul magnetic ´â«I str´é¬lucirea fulgerelor gigantice.
SATURN Planeta SATURN este a VI-a planet´é¬ de la SOARE. Este ´âÉnconjurat de nenum´é¬rate inele formate din buc´é¬´â»ele mici de roc´é¬ ´â«I ghea´â»´é¬. Acestea pot fi resturile de la un satelit care a fost f´é¬r´é¬mi´â»at ´âÉntr-o coliziune cu un alt corp ceresc. SATURN are cel pu´â»in 24 de sateli´â» iar unii dintre ei au urmele unor astfel de coliziuni. Densitatea uria´â«ei planete este at´âÉt de mic´é¬ ´âÉnc´âÉt poate oluti pe ap´é¬, un indiciu c´é¬ este f´é¬cut´é¬ ´âÉn majoritate din gaze de hidrogen ´â«I heliu. SATURN ´âÉ´â«I genereaz´é¬ propria-I c´é¬ldur´é¬, probabil, deoarece gazele se separ´é¬ ´âÉn interiorul lui, printr-un proces similar celui de separare a uleului de o´â»et. Aceast´é¬ separare permite gazelor s´é¬ transforme o parte din energia de mi´â«care, energie cinetic´é¬, ´âÉn c´é¬ldur´é¬. SATURN are un c´âÉmp magnetic puternic a c´é¬rui poli coincid cu polii geografici.
URANUS Este a VII-a planet´é¬ de la SOARE. Cea mai caracteristic´é¬ particularitate este c´é¬ se rote´â«te pe o parte ajung´âÉnd doar pe un singur pol lumina solar´é¬. O teorie sugereaz´é¬ c´é¬ URANUS a fost lovit de un obiect mare,care l-a r´é¬sturnat. Obiectul a fost pulverizat iar resturile au format nori din vapori de ap´é¬ ´â«I pulbere de roc´é¬. Mai t´âÉrziu aceste resturi s-au str´âÉns form´âÉnd cei 15 sateli´â»I ´â«I 11 inele care ´âÉnconjoar´é¬ planeta. O alt´é¬ teorie sus´â»ine c´é¬ inelele s-au format din resturile create c´âÉnd c´âÉ´â»iva din sateli´â»ii planetei au fost zdrobi´â»I de meteori´â»I mai mici. Ca ´â«I NEPTUN, ´âÉn mare parte URANUS este un ocean murdar de ap´é¬ sus´â»inut de un miez de roc´é¬. Atmosfera format´é¬ din hidrogen ´â«I heliu cu urme de metan d´é¬ planetei culoarea albastru-cenu´â«ie.
NEPTUN Planeta NEPTUN este a VIII-a planet´é¬ de la SOARE. Cu furtuni uria´â«e care sufl´é¬ cu o putere de zece ori mai mare dec´âÉt cea a uraganelor ÔÇô aproape deajuns s´é¬ sparg´é¬ bariera sunetului ÔÇô NEPTUN este planeta din sistemul solar b´âÉntuit´é¬ de v´âÉnturile cele mai puternice. V-a r´é¬m´âÉne de determinat ce cauzeaz´é¬ aceste v´âÉnturi puternice. De patru ori mai mare dec´âÉt PANANTUL ´â«I pu´â»in mai mic´é¬ dec´âÉt URANUS, NEPTUN probabil, nu are limite bine definite ´âÉntre straturi. Are un mic miez de roc´é¬ topit´é¬ ´âÉnconjurat´é¬ de un ocean amestecat cubuc´é¬´â»I de roc´é¬ ´â«I noroi. Partea superioar´é¬ a oceanului se gradeaz´é¬ treptat ´âÉntr-o atmosfer´é¬ compus´é¬ din hidrogen ´â«I heliu. O mic´é¬ cantitate de metan d´é¬ planetei culoarea alb´é¬struie ÔÇô gri.
PLUTO Este a IX-a planet´é¬ de la SOARE, cu toate c´é¬ orbita ei eliptic´é¬ o aduce mai aproape ca NEPTUN de SOARE. Mica planet´é¬ (25 de planete ca PLUTO ´âÉncap ´âÉn MERCUR, urm´é¬toarea planet´é¬ ca micime) PLUTO pare a fi mai mult un asteroid f´é¬cut dintr-un amestec deroc´é¬, ghia´â»´é¬, amoniac ´â«I metan. PLUTO ´â«I singurul ei satelit func´â»ioneaz´é¬ ca o planet´é¬ dubl´é¬. CHARAN, satelitul lui PLUTO, este aproape jum´é¬tate din m´é¬rimea planetei ´â«I ar p´é¬rea de pe cerul lui PLUTO ca fiind aproximativ de ´â«ase ori m´é¬rimea LUNII. Cele dou´é¬ corpuri se rotesc ´âÉn jurul unui punct balansat care se afl´é¬ ´âÉntre ele. Cele dou´é¬ corpuri ´âÉmpart chiar atmosfera sub´â»ire de nitrogen a lui PLUTO.

______________________________________________________________________________

SISTEMUL SOLAR



Sistemul solar este alcatuit din Soare, cele noua planete legate prin atractie de acesta, satelitii acestora, comete, meteoriti, gaz si praf interplanetar. Cele noua planete se afla in acelasi pla, ele se rotesc din vest spre est in jurul Soarelui. Un nor de meteoriti se afla intre planetele Marte si Jupiter. Sistemul Solar este invelit de un nor de nucleu de cometa (nor de tip Oort). Intregul sistem solar are in centru Soarele, care emana in cosmos o cantitate enorma de caldura si lumina.
SOARELE este centrul sistemului nostru solar. Masa Soarelui este de 750 ori mai mare decat masa adunata a planetelor. Energia solara se obtine prin reactii termo-nucleare transformand hidrogenul in heliu. Soarele este ca oricare din stelele Caii Lactee dar ni se pare asa luminoasa pentru ca se afla aproape de Pamant (149 milioane kilometrii). Soarele este important pentru cercetatorii pamanteni, pentru ca ei pot cerceta reactiile de pe suprafata stelei si proprietatile fizice ale acesteia.
In interiorul Soarelui densitatea este de 150 ori mai mare decat densitatea apei. Daca nucleu ar fi rece straturile exterioare s-ar prabusi in nucleu, si s-ar creea o formatiune numita ÔÇťstea de neutroniÔÇŁ. Ca Soarele sa nu se distruga, in interior trebuie sa fie o temperatura de 150 milioane grade Kelvin. Desi in nucleu densitatea este de 134 g/cm@3, trebuie sa spunem ca nucleul Soarelui este in stare gazoasa. Soarele este alcatuit: nucleu, zona convectionala, fotosfera, cromosfera, coroana solara, protuberanta solara, vant solar. Raza solara este de 696.000 km., deci de 109 ori raza Pamantului. Suprafata este de 6,09 X 10@12 km@2, de 11.918 ori suprafata Pamantului.
ÔÇó Volum: 1,412 X 10@18, de 1.301.000 ori volumul Pamantului ;
ÔÇó Masa: 1,99 X 10@33 g., de 332.270 ori masa Pamantului ;
ÔÇó Demsitatea medie 1,41 g/cm@3 ;
ÔÇó Masa tuturor planetelor reprezinta 0,001 la mie din masa Soarelui ;

PLANETELE sunt de doua tipuri: planete de tipul Pamantului si planete uriase.
1. MERCUR ÔÇô dintre planetele ca Pamantul, Mercur este cea mai mica si cea mai apropiata de Soare. In timpul zilei temperaturile de pe Mercur pot atinge 700 K., iar in timpul noptii pot scade pana la 100 K. Presiunea de pe suprafata lui Mercur este de cel mult 1 milibar. O caracteristica specifica lui Mercur este aldeboul, sau capacitatea de a reflecta razele solare. Aldeboul lui Mercur este de 0,12. Pe suprafata lui Mercur se pot observa cratere, brazde, rupesuri si lineamente. Mercur nu are nici un satelit.
ÔÇó Diametrul ecuatorial: 4878 km. ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul axei: 59 zile ;
ÔÇó Densitatea medie: 5,44 g/cm@3 ;
ÔÇó Timpul de rotatie in jurul soarelui: 88 zile ;
2. VENUS ÔÇô pentru ca apartine celor mai stralucitoare corpuri ceresti a fost numita dupa zeita frumusetii la greci. Este de 15 ori mai stralucitoare decat Sirius considerat cea mai stralucitoare stea. Venus se apropie cel mai mult de Pamant, trece la numai 42 milioane km de noi. Atmosfera este alcatuita in majoritate din bioxid de carbon ( 96% ), alte elemente: 3,5% nitrogen, 0,135% aburi de apa si alte gaze. Bioxidul de carbon creaza efectul de sera, deci temperatura este foarte ridicata de aproape 700 K. Presiunea atmosferica este de 90 bari.
ÔÇó Diametrul ecuatorial: 12.104 km ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul axei: 243 zile ;
ÔÇó Densitatea medie: 5,26 g/cm@3 ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 225 zile;
ÔÇó Nu are sateliti ;
3. MARTE ÔÇô (planeta rosie) suprafata planetei este acoperita de cratere. Atmosfera este alcatuita din 95% bioxid de carbon, 3% azot si alte gaze. Ca si Pamantul, Marte are Ionosfera. Temperatura in timpul zilei ura la 15 grade C iar noaptea scade la ÔÇô80 grade K. Polii planetei sunt acoperiti de calote de gheata. In timpul verii calotele se micsoreaza sau se topesc in totalitate. Pe Marte se pot observa furtuni de nisip a caror viteza poate sa ajunga la 60 km/h si se pot inalta pana la 30 km. Cele mai recente cercetari arata ca Marte are o rezerva imensa de apa chiar mai mare decat a Pamantului. Marte are doi sateliti descoperiti de Asaph Hall in 1877, numiti Phobos si Deimos, dupa caii zeului razboiului.
ÔÇó Diametru ecuatorial: 6794 km ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul axei: 24 h 37ÔÇÖ ;
ÔÇó Densitatea medie: 3,93 g/cm@3 ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 687 zile.
4. JUPITER ÔÇô este cea mai mare planeta din sistemul solar. Nu are suprafata solida vizibila. O formatiune specifica de pe suprafata planetei este Pata Rosie. A fost observata prima data de astrologul francez Jean D. Cassini in 1665. Pata are 48.000 km lungime si 11.000 km latime. Se presupune ca este un ciclon atmosferic al planetei Jupiter. Temperatura de pe suprafata planetei este de 2000 K. Presiunea este de 200.000 ori mai mare decat a Pamantului. Din masa totala 76% este hidrogen iar 22% heliu. Are 16 sateliti: Metis, Amalthea, Thebe, Io, Europa, Ganimede, Callisto, Leda, Himalia, Lysithea, Elara, Ananke, Carme, Pasiphae si Sinope.
ÔÇó Diametrul ecuatorial: 142.800 km;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul axei: 9h 55ÔÇÖ ;
ÔÇó Densitatea medie: 1,3 g/cm@3 ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 11,86 ani .
5. SATURN ÔÇô este cea mai indepartata planeta dintre planetele cunoscute in antichitate. Inelele planetei se afla in planul ecuatorului, ele au fost observate de Galilei in 1610. Inelele sunt formate din particule mici probabil bucati ale unui satelit sfaramat din cauza atractiei gravitationale. Probabilitatea este mare ca ele sa fie acoperite de un strat de bruma sau gheata. Unul din satelitii Saturnului are atmosfera formata in proportie de 99% din azot. Saturn are 21 de sateliti: Atlas, Prometeu, Pandora, Epimetheu, Janus, Mimas, MimasB, Encelad, Tethys, Telesto, Calypso, TethysB, TethysC, Dione, 1980S6, DioneB, Rhea, Titan, Hyperion, Iapetus si Phoebe.
ÔÇó Diametrul ecuatorial: 120700 km ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul axei: 10 h 40ÔÇÖ ;
ÔÇó Densitatea medie: 0,7 g/cm@3 ;
ÔÇó Temperatura medie: 180 grade C ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 29,46 ani ;
6. URANUS ÔÇô a fost descoperit de William Herschel pe 13 martie 1781. Este mai mare de 60 ori decat Pamantul. Este o lume de gheata invelit de hidrogen, heliu si metan. Temperatura nu depaseste 103 K. La inceputul anului 1977 un cercetator a semnalat existenta unui inel. Dupa informatiile sondei ÔÇťVoyage 2ÔÇŁ, inelul este alcatuit din 11 inele mai mici. Are 15 sateliti, 10 dintre acestia se afla la 50.000 ÔÇô 86.000 km de planeta. Celelalte 5 sunt: Miranda, Ariel, Umbriel, Titania si Oberon.
ÔÇó Diametrul ecuatorial: 508.00 km ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul axei: 17h 14ÔÇÖ ;
ÔÇó Densitatea medie: 1,2 g/cm@3 ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 84 ani.
7. NEPTUN ÔÇô a fost descoperit in 1846. Cercetarile au demonstrat ca traectoria planetei Uranus este influentata de o alta planeta. Astrologul U. Leverrier a prevazut existenta unei planete perturbatoare. A trimis calculele la Berlin unde Johanen Galle a gasit planeta la 1 grad distanta de locul prevazut de Liverrier. Neptun este fratele geaman a lui Uranus, dar are atmosfera mai bogata in metan, ceea ce ii confera culoarea albastra. O formatiune ce se poate observa este Marea Peta Inchisa, care este un ciclon ca si Pata Rosie. Planeta are 8 sateliti, dintre care doi au nume: Triton si Nreida.
ÔÇó Diagonala ecuatoriala: 486.000 km ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul axei: 16 h 3ÔÇÖ ;
ÔÇó Densitatea medie: 1,6 g/cm@3 ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 164,8 ani.
8. PLUTO ÔÇô a fost descoperita pe 12 martie 1930. Stim foarte putine lucruri despre aceasta planeta. Inca nu s-a putut demonstra ca are atmosfera. S-a demonstrat numai ca Pluto are un satelit: Charon.
ÔÇó Diametrul ecuatorial: 2400 km ;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul axei: 6 zile 9h ;
ÔÇó Densitatea medie: 0,9 g/cm@3 ;
ÔÇó Temperatura medie: -220 grade C;
ÔÇó Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 248,5 ani.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

astronomie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:39 pm

Soarele

Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar continând 98% din masa acestuia. El este o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care noi primim caldura si lumina. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce înseamna ca este de 109 ori mai mare decât Pamântul. 98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%).

STRUCTURA SOARELUI:

NUCLEUL este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, contine jumatate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici temperatura este de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde de ori mai mare decât presiunea de pe Pamânt (masurata la nivelul marii). Aceste conditii permit ca 4 protoni ( nuclee de hidrogen) sa se uneasca pentru a forma un nucleu de heliu, proces numit fuziune nucleara. În fiecare secunda sunt convertite în heliu 592 milioane tone de hidrogen, proces în care 4,1 milioane tone sunt convertite în energie - conform celebrei relatii E=mc 2
ZONA DE RADIATIE este o regiune cu o latime de aproximativ 380.000 km în care energia eliberata de nucleu sub forma de fotoni îsi cauta drumul catre suprafata. Desi fotonii se deplaseaza cu viteza luminii, strabaterea acestei regiuni poate dura milioane de ani deoarece ei sunt permanent absorbiti si re-emisi de materia solara.
ZONA DE CONVECTIE are o latime de aproximativ 280.000 km. Energia emisa de nucleu ajunge aici sub forma de caldura, care este transportata mai departe prin curenti : gazul cald se ridica la suprafata unde se raceste, dupa care intra în interior pentru a se încalzi - proces numit convectie.
FOTOSFERA este un strat cu grosimea de aproximativ 250 km si reprezinta suprafata vizibila a Soarelui. Ea emite cea mai mare parte din lumina solara si are o temperatura de aproximativ 5700 grade Celsius. Privita printr-un telescop puternic, fotosfera apare ca o suprafata agitata pe care sunt raspândite granulele. Acestea sunt formatiuni de materie gazoasa cu o temperatura cu circa 300 de grade mai ridicata decât cea a fotosferei si pot fi asemanate cu niste boabe de orez cu dimensiunile cuprinse între 250 si 1500 km în diametru, fiind comparabile cu marimea unei tari ca Franta. Ele evolueaza rapid (apar si dispar) în mai putin de un sfert de ora. Granulele sunt determinate de gazele fierbinti care ajung în fotosfera din zona de convectie.
CROMOSFERA este o regiune care poate ajunge p├óna la 5.000 km deasupra fotosferei si care are o temperatura medie de aproximativ 4.500 grade (creste odata cu cresterea ├«naltimii av├ónd ├«n partea superioara 20.000 de grade Celsius). Fiind mai rece dec├ót fotosfera ea poate fi observata numai ├«n timpul eclipselor totale de Soare, c├ónd discul solar este acoperit de discul aparent al Lunii. Aceasta regiune a fost denumita cromosfera deoarece ├«n timpul eclipselor se prezinta sub forma unui cerc de lumina rosiatica. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi observate la marginea discului solar. Spiculele se formeaza deasupra granulelor care se sparg. Spiculele pot ajunge p├óna la ├«naltimea de 10.000 km, particulele constituente av├ónd viteza de 15-20 km/s. Cromosfera este numita si ÔÇťspayul fotosfericÔÇť, deoarece pare a fi facuta ├«n ├«ntregime din spicule de o mare varietate de dimensiuni.
COROANA SOLARA este stratul exterior al atmosferei solare si se întinde de la limita superioara a cromosferei pâna la înaltimi de ordinul milioanelor de kilometri, scaldând planetele cele mai apropiate de Soare : Mercur, Venus, Pamânt si Marte. Fiind de un milion de ori mai putin stralucitoare decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu un aparat special care acopera discul solar, numit coronograf si se prezinta sub forma unui halou argintat mai mult sau mai putin neregulat. Coroana este formata din suvite de gaz rarefiat care evadeaza în spatiu dând nastere unor particule încarcate electric cunoscute sub numele de vânt solar. Viteza materiei ionizate în vecinatatea Soarelui este mica (de ordinul zecilor de kilometri pe secunda) dar creste pe masura ce acestea se îndeparteaza ajungând ca în vecinatatea Pamântului sa fie de aproximativ 350 km/s. În mod normal concentratia vântului solar este de 5-10 particule pe centimetru cub .

În cadrul expunerii de mai sus straturile exterioare ale Soarelui (fotosfera, cromosfera si coroana) au fost privite ca niste paturi linistite în care nu se întâmpla nimic. Din observatii stim ca în interiorul lor au loc procese active care se desfasoara sub diverse aspecte. Totalitatea acestor procese constituie asa-numita activitate solara. În ceea ce priveste activitatea solara ne vom opri asupra:

ÔÇó petelor solare ale fotosferei
ÔÇó protuberantelor din cromosfera
ÔÇó eruptiilor solare

PETELE SOLARE

Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de activitate solara. Acestea sunt usor de pus în evidenta si au fost observate din timpuri stravechi . O pata solara este o for-matiune de culoare întunecata care apare printre granulele fotosferice . La început ea apare ca un por care se dezvolta si poate sa dureze câteva saptamâni.
Culoarea închisa a petei se datoreaza faptului ca exista un efect de contrast între stralucirea normala a fotosferei si stralucirea petelor care au o temperatura mai scazuta (aproximativ 4230 grade Celsius). Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile în timp. O pata obisnuita are diametrul de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pâna la 50.000 km, iar în cazuri exceptionale pot avea diametre mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata în 1947, ea având diametrul de 230.000 km ). Pentru a le putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare) diametrul lor trebuie sa fie de cel putin 40.000 km - probabil ca despre astfel de pete se vorbeste în cronicile medievale. Pentru comparatie sa mentionam ca diametrul Pamântului este de 12.740 km!
Din observarea petelor solare s-a constatat ca Soarele se roteste în jurul unei axe care trece prin centrul sau. Sensul acestei rotatii, vazuta de pe Pamânt, este de la stânga la dreapta observatorului, adica de la est spre vest. Totodata s-a determinat ca viteza de rotatie scade de la ecuator spre poli, astfel încât perioada de rotatie este de 27 de zile la ecuator , respectiv de 34 de zile la poli.
Din studii statistice s-a constatat ca activitatea petelor solare, adica numarul lor si suprafata ocupata de ele variaza ciclic, cu o perioada de 11 ani - 1979 a fost un an cu activitate maxima, în 7 ani scade la minim, dupa care în 4 ani s-a atins iar un maxim în anul 1990). Aceasta periodicitate se numeste ciclul activitatii solare si este foarte importanta deoarece odata cu variatia petelor solare au loc si alte variatii în modul de manifestare a activitatii solare. Anul 1998 este un an în care activitatea solara se intensifica , îndreptându-ne catre un maxim care se va atinge în anul 2001.
Masuratorile spectroscopice au aratat ca în petele solare exista un câmp magnetic de circa 9.000 de ori mai intens decât cel al Pamântului. Petele solare se comporta ca polii unui imens magnet, ele aparând de multe ori pechi având polaritati opuse.

PROTUBERANTELE

Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tâsnituri ale materiei din cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de fântânile arteziene sau pot aparea ca niste limbi de foc care se înalta deasupra cromosferei. Acestea sunt mai putin stralucitoare decât fotosfera si deci pot fi observate numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale.
Unele din protuberante sunt calme, durând chiar mai multe rotatii solare, altele se caracterizeaza prin dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este legata de petele solare.

ERUPTIILE SOLARE

În timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla în cromosfera si în coroana este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata în coroana si deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate în spatiul interplanetar, generând rafale ale vântului solar.
În vecinatatea Pamântului viteza particulelor care formeaza vântul solar este în medie de 350 km/s si creste în urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, creste si concentratia lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbatii afecteaza câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele încarcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de câmp în regiunea polilor si patrund în atmosfera încalzind-o, producând raze X si gaze ionizate.
Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a electricitatii; ca urmare a încalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedica pentru sateliti, având ca efect scoaterea lor de pe orbita.
Observarea Soarelui a pus în evidenta faptul ca aparitia protuberantelor si a eruptiilor este strâns legata de prezenta petelor solare, întreaga activitate solara având deci un ciclu de 11 ani Variatiile activitatii solare afecteaza clima de pe Pamânt. Astfel, perioada 1645-1715, în care nu a fost înregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai frigurosi ai "micii ere glaciare", o perioada în timpul careia temperaturile au fost anormal de scazute în Europa. Începând cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o crestere usoara a temperaturii medii a Pamântului.

CICLUL VIETII SOARELUI

Soarele a început sa se formeze cu mai bine de 5 miliarde de ani în urma dintr-un nor de gaz si de praf interstelar cu diametrul de 46 de ani lumina. Acesta radia putina energie si era într-un echilibru instabil: putea fie sa se condenseze, fie sa se disipe.
O perturbatie, generata de trecerea unei stele sau de unda de soc produsa de explozia unei stele apropiate, a initiat colapsul, norul ├«ncep├ónd sa se fragmenteze. ├Än urmatoarele mii de ani materia a ├«nceput sa se condenseze ├«n ÔÇťglobuleÔÇŁ. Globula din care s-a format Soarele avea un diametru de 100 de ori mai mare dec├ót cel al sistemului solar actual si masa de 25 de ori mai mare dec├ót masa Soarelui.
Dupa 100.000 de ani el s-a micsorat în a milioana parte din dimensiunea originala, fiind înca de doua ori mai mare decât diametrul sistemului solar. Temperatura a devenit suficient de mare pentru a produce radiatie infrarosie ceea ce a încetinit colapsul. Din acest moment a devenit stabila într-o stare care poarta denumirea de protostea.
În numai câteva mii de ani protosteaua s-a micsorat pâna când a devenit mai mica decat orbita planetei Mercur. Temperatura nucleului a crescut la câteva milioane de grade, suficient pentru a produce fuziunea hidrogenului în heliu. Astfel a devenit o stea adevarata si se gaseste în aceasta stare de 5 miliarde de ani.
În zilele noastre Soarele este o stea stabila de vârsta si marime medie. Radiatia solara asigura Pamântului clima, vremea si energia necesara formelor de viata.
Puterea emisa de Soare este de 383 miliarde de miliarde de MW, deci energia emisa într-o secunda este de 13 milioane de ori mai mare decât energia electrica consumata de Statele Unite într-un an. Hidrogenul este suficient pentru ca echilibrul sa fie stabil înca 5 miliarde de ani, timp în care în centrul stelei se formeaza un mare miez de heliu.
Dupa 10 miliarde de ani de stabilitate ├«n centrul Soarelui nu va mai exista suficient hidrogen; acesta se gaseste ├«n schimb din abundenta ├«n straturile exterioare unde reactia de fuziune a hidrogenului ├«n heliu va continua. Aceasta deplasare a reactiei de fuziune spre exterior va avea ca efect cresterea dimensiunilor Soarelui si totodata modificarea culorii sale spre rosu. Soarele va ├«nghiti planetele Mercur si Venus topindu-le, ajung├ónd chiar aproape de orbita Pam├óntului. Vazut de pe Pam├ónt, acest glob rosu va acoperi cea mai mare parte a cerului. Dar omul nu va avea posibilitatea sa priveasca acest magnific spectacol cosmic, deoarece razele Soarelui dilatat vor ├«ncalzi suprafata Terrei la 4000 grade Celsius si vor evapora tot ceea ce se afla pe planeta. Probabil ca p├óna atunci oamenii vor fi plecati spre alta parte a galaxieiÔÇŽ
În final, dupa epuizarea heliului, fara combustibil si incapabil sa produca o presiune a radiatiei care sa mentina regiunile exterioare, Soarele va colapsa într-un corp de marimea Pamântului. Temperatura din interior va fi insuficienta pentru fuziunea nucleelor de carbon (pentru aceasta ar fi necesara o temperatura de 600 milioane de grade Celsius), dar destul de ridicata pentru ca steaua sa apara ca alba-fierbinte. Va deveni o pitica alba, atât de densa încât o lingurita de materie va cântari o tona. Soarele va continua sa se raceasca sfârsind prin a fi incapabil sa maiemita lumina. Ramas fara energie va ajunge la temperatura spatiului.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

astronomie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:45 pm

Stele


ORIGINEA SI EVOLUTIA STELELOR



Teoria evolutiei stelare este mult mai dezvoltata decat aceea a evolutiei galaxiilor, din doua motive:

- elucidarea origiinii energiei stelare si demonstrarea faptului ca reactiile termonucleare constituie principala sursa de energie in cea mai mare parte a existentei unei stele;
- numarul mare de observatii asupra unui mare numar de stele (in primul rand din Galaxie), care permite compararea traseelor evolutive (teoretice) ale stelelor cu datele de observatie corespunzatoare.

Cercetarile arata ca in istoria unei stele exista mai multe faze si anume:



1. Contractia gravitationala. In prezent este acceptata ideea ca stelele se formeaza din materia difuza interstelara. In favoarea acestei conceptii este faptul ca stelele tinere sunt situate in bratele Galaxiei noastre, acolo unde se observa si materia difuza formata din gaz si praf interstelar. Aceasta materie este retinuta aici de catre campul magnetic galactic, camp care este insa mult prea slab pentru a putea retine stelele un timp indelungat. De aceea stelele varstnice nu se gasesc, in general, in bratele Galaxiei, ci in componenta sferica a acesteia.

Stelele tinere constituie adesea agregate de stele, in care intra mii de stele si o mare cantitate de gaz si praf ( de exemplu: agregatul din Orion).

Modul cum se formeaza stelele din materia difuza nu este prea clar. Se considera ca procesul de formare decurge aproximativ astfel. Daca masa materiei difuze, formata din gaz si pulberi, dintr-un anumit volum (nor cosmic), depaseste (datorita unei cauze oarecare), o anumita valoare critica, atunci materia din acest volum incepe sa se comtracte sub actiunea fortelor de atractie. acest proces se numeste contractie gravitationala si reprezinta primul stadiu in evolutia unei stele (deplasarea pe traseul Hayashi). Calculele arata ca procesul de contractie incepe numai daca densitatea materiei difuze (ca urmare a fluctuatiilor de densitate, sau din alta cauza), a devenit suficient de mare.



Regiunile cu materie difuza relativ densa, se evidentiaza observational sub forma globulelor negre si a trompelor de elefant, formatiuni compacte, opace, de materie neorganizata care apar pe fondul nebuloaselor luminoase (globulele au o forma regulata, ovala; trompele au o forma neregulata). Aceste formatiuni sunt, probabil, stramosii stelelor. O dovada indirecta a acestui fapt o constituie existenta stelelor de tip T Tauri - stele variabile, iin contractie, asociate cu nebuloase de forma cometare (steaua se afla in capul nebuloasei).

In cursul procesului de contractie gravitationala, particulele de praf si moleculele de gaz cad spre centrul norului. Norul se incalzeste treptat, iar dupa ce temperatura depaseste circa 2000oK, granulele de praf se evapora si moleculele se disociaza. Temperatura creste in continuare, iar atunci cand atinge valori de ordinul zecilor de mii de grade K, se produce fenomenul de ionizare a materiei. Procesul de contractie gravitationala se accelereaza cu timpul, iar in anumite conditii fizice (daca masa norului e mare), acest proces ia forma violenta de prabusire gravitationala. Temperatura norului crescand, acesta incepe sa radieze; astfel norul se transforma intr-o protostea.

Observatiile arata ca stelele tinere se gasesc in grupe. Aceasta inseamna ca s-au format in acelasi nor. In procesul de contractie gravitationala s-au format mai multe centre de condensare, norul s-a fragmentat in mai multe parti. Astfel s-au format mai multe protostele, de unde au rezultat mai multe stele.

In viata unei stele contractia gravitationala este o faza rapida de evolutie. De aceea este dificil de surprins stelele in acest stadiu evolutiv. Se presupune ca stelele variabile neregulate de tipul T Tauri se gasesc in acest stadiu. De exemplu roiul deschis NGC 6530 are numeroase stele tinere, precum si variabile T Tauri. Ultimele se considera ca sunt in faza de contractie gravitationala.



2. Stadiul de stea a secventei principale. Acesta este al doilea stadiu in evolutia unei stele. o stea ramane un timp indelungat in acest stadiu - cea mai mare parte a vietii sale. in secventa principala steaua radiaza energia furnizata de reactiile termonucleare (sursa principala de energie este arderea hidrogenului). Aici steaua este intr-o faza de echilibru, in care masa, raza si luminozitatea sunt aproape constante (luminozitatea variaza cu cateva zecimi de magnitudine in milioane - miliarde de ani). Pozitia pe o ocupa o stea in secventa principala depinde de masa ei.

Reactiile termonucleare transforma hidrogenul in heliu, iar timpul de existenta a stelei in secventa principala, depinde de viteza reactiilor. Aceasta depinde de temperatura interiorului stelei, care la randul ei depinde de masa. Stelele cu masa mare raman un timp relativ scurt in secventa principala (milioane de ani), iar cele cu masa mica raman un timp indelungat (zeci de miliarde de ani).

Reactiile termonucleare se desfasoara in regiunea centrala a stelei numita nucleu.

Cand hidrogenul din nucleu este in intregime transformat in heliu, se incheie al doilea stadiu de evolutie a stelei. Reactiile de transformare a hidrogenului in heliu continua intr-un invelis in jurul nucleului. Calculele arata ca ain aceasta faza evolutiva nucleul stelei se contracta, densitatea si temperatura centrala cresc repede. In acelasi timp invelisul stelei se dilata, dimensiunile si luminozitatea stelei cresc. Steaua iase din secventa principala si se deplaseaza rapid (in milioane de ani) spre regiunea gigantelor. In aceasta deplasare, daca masa stelei este suficient de mare, ea poate traversa o zona de instabilitate, devenind o stea variabila pulsanta de tip Cephei.

Pozitia diferita a secventelor principale la roiurile globulare (M3, M92) se explica prin diferenta in compozitia chimica.

Diferitele roiuri au secventa principala deplasata in mod diferit. De aici se poate deduce varsta roiului. Cel mai tanar roi este NGC 2362, a carui varsta este evaluata la cateva zeci de milioane de ani. Roiurile globulare pot avea varste de peste 10 miliarde de ani.

Teoria evolutiei stelare poate fi verificata, de asemenea, cu ajutorul steleor binare stranse.



3. Stadiul de stea giganta. Este al treilea stadiu in evolutia unei stele. Daca in nucleul dens izotermic de heliu al unei stele gigante (sau supergigante) temperatura atinge o valoare de 108 grade K, incep reactiile nucleare ale heliului care se transforma in carbon. Cand heliul se epuizeaza in nucleu, iar hidrogenul se epuizeaza in invelisul din jurul nucleului, sursele de energie nucleara epuizandu-se, se incheie al treilea stadiu in evolutia stelei. Invelisurile esterioare ale stelei se dilata, iar steaua incepe sa piarda din masa. In anumite conditii, pierderea de masa poate avea un caracter exploziv. In urma unei explozii de nova (sau supernova), invelisurile exterioare ale stelei sunt expulzate in spatiu.

Traseul evolutiv pe care il parcirge o stea dupa ce paraseste secventa principala este cunoscut sub numele de faza postsecventa principala de evolutie a stelei. Aceasta faza este mult mai bine studiata, decat faza de contractie (traseul Hayashi). Pentru faza mentionata mai sus, numerosi cercetatori au efectuat calcule detaliate, atat pentru stele simple (singulare) (Iben, Tutukov etc), cat si pentru sisteme stelare binare (Paczynski, Kippenhahn, Weigert, Tutukov etc).

In functie de masa se produce o stratificare a stelei dupa compozitia chimica. Stelele masive pot evolua spre formareain centru a unui nucleu de fier. In acest moment ele se considera moarte din punct de vedere nuclear, colapsul gravitational al nucleului si explozia de supernova fiind inevitabile.

4. Stadii tarzii in evolutia stelelor.

a). Stadiul de stea pitica alba. Scurgerea lenta de materie are loc la gigantele de masa mica. In acest mod se formeaza nebuloasele planetare, ale caror nuclee firbinti se transforma in stele pitice albe.

Pentru gigantele cu masa mai mare, pierderea de masa are loc printr-o explozie de nova sau printr-o serie de explozii (nove recurente). Daca masa finala, dupa explozie, este 1,2 mase solare (limita lui Chandrasekhar), steaua se transforma intr-o pitica alba. Pentru gigantele cu masa mai mare trecerea la stadiul de pitica alba se poate face printr-o explozie de supernova (daca masa finala este sub 1,2 mase solare).

In urma pierderii de masa, invelisul de hidrogen fiind expulzat in spatiu, din stea ramane nucleul foarte dens. Astfel, piticele albe sunt stele foarte dense, formate din materie degenerata (gaz electronic degenerat). In ele nu mai au loc reactii termonucleare, radiind pe seama rezervei de energie termica acumulata in trecut. Piticele albe se racesc treptat transformandu-se in pitice negre (care nu se observa).

Stadiul de pitica alba e un stadiu final in evolutia unei stele, pitica alba fiind o stea care moare prin racire.

b). Stadiul de stea neutronica. Daca dupa explozia de supernova a unei stele cu masa initiala mare, masa ramasa a stelei este mai mica, atunci acest nucleu stelar se contracta puternic (prin colaps gravitational), transformandu-se in stea neutronica. Intr-o anumita faza a existentei sale aceasta se poate manifesta ca radiopulsar sau ca sursa discreta de raze X intr-un sistem binar restrans (eventual - pulsar Roentgen).



c). Stadiul de gaura neagra. La gigantele masiva, masa care ramane dupa explozie poate depasi 2,5-3 mase solare. Un asemenea nucleu stelar dens este instabil intrand in colaps gravitational, care (teoretic) se contracta idefinit. Cand raza stelei in colaps gravitational coboara sub raza Schwarzschild, steaua se transforma intr-o gaura neagra. Gaurile negre sunt considerate ca singularitati ale Universului.

Fazele finale ale evolutiei stelare sunt in general stele relativiste.

In procesul de evolutie un rol important ar putea sa joace rotatia stelelor.

Observatiile au pus in evidenta miscari relative, in nebuloase difuze, cu viteze de ordinul a 1km/s. Daca in timpul contractiei gravitationale momentul cinetic se conserva, ar insemna ca prin contractie viteza de rotatie a norului (nebuloasei) ar deveni mare si s-ar rupe inainte de a se forma stele. Totusi nu se intampla asa. Inseamna ca exista un mecanism prin care momentul cinetic se indeparteaza din nebuloasa. Pe baza datelor observationale, se poate considera ca nebuloasa este legata de mediul inconjurator printr-un camp magnetic. Daca liniile de forta ale campului magnetic sunt inghetate in materia interstelara, atunci o parte din momentul cinetic al nebuloasei in contractie va fi transferat mediului inconjurator prin intermediul acestui camp. Astfel rotatia nebuloasei este franata, fiind posibila formarea, prin contractie, a protostelelor si a stelelor.



Calculele arata ca transferul de moment cinetic inceteaza cand densitatea protostelei devine suficient de ridicata. Protosteaua, condensandu-se mai departe, isi va mari viteza de rotatie, transformandu-se intr-o stea cu o viteza ecuatoriala de cateva sute de km/s (indepedent de masa). Asemenea viteze se observa la stelele de tip spectral timpuriu, in timp ce stelele de tip spectral tarziu au rotatii mult mai lente. S-ar parea ca acest fapt este legat de prezenta in jurul stelelor de tip spectral tarziu a unor sisteme planetare, analoage sistemului planetar ce graviteaza in jurul Soarelui. Daca lucrurile stau asa, atunci inseamna ca numarul sistemelor planetare din Galaxia noastra (ca si din alte galaxii) trebuie sa fie mult mai mare.



TIPURI DE STELE

STELE DUBLE


1.Clasificarea stelelor duble. Observatiile arata ca stelele se grupeaza in sisteme de stele (sau sisteme stelare), in general, stelele simple (singulare) fiind mai degraba o exceptie, decat o regula. Exista sisteme formate din doua stele (stele duble), din trei stele (stele triple) sau mai multe (stele multiple). Sisteme stelare mai complexe sunt roiurile stelare.

Este bine sa se faca distinctie intre notiunea de stea dubla si cea de sistem stelar binar. Distantele dintre stele sunt, in general, foarte mari, astfel incat interactiunea gravitationala dintre doua stele oarecare (luate la intamplare) este neglijabila. Numai rezultanta acestor interactiuni este importanta in studiul structurii si dinamicii Galaxiei. Pe de alta parte, observatiile arata, adesea, ca doua stele sunt foarte apropiate de sfera cereasca. Vorbim in acest caz de o stea dubla. Este posibil ca distantele reale dintre observator si cele doua stele sa fie cu totul diferite, intre cele doua stele neexistand nici o interactiune fizica (in primul rand gravitationala). Inseamna ca in acest caz numai directiile spre cele doua stele (componente) sunt apropiate. Asemenea stele au fost numite stele duble optice.

Cand vorbim, insa, de sisteme stelare binare, sau mai scurt sisteme binare, avem in vedere stelele duble fizice, in care componentele suntin mod real apropiate una de alta, cele doua stele-componente fiind in interactiunea fizica, ce se evidentiaza, in primul rand, sub forma interactiunii gravitationale a acestora. La sistemele binare se observa o miscare orbitala (a ambelor componente fata de centrul comun de masa sau a unei componente fata de cealalta) care se desfasoara dupa legile lui Kepler (ca si miscarea planetelor fata de Soare). In cele ce urmeaza vom avea in vedere stelele duble fizice sau sistemele binare, care prin interactiunea reciproca a componetelor pot sa ne releve aspecte interesante si importante legate de fizica si structura stelelor, ca si de evolutia lor.

Statistica stelelor din Galaxie arata ca fenomenul de sistem binar este destul de frecvent. Din cele 254 de stele cunoscute, situate in sfera cu raza de 10,5 pc si avand ca centru Soarele, 127 de stele suntcomponente a 61 de sisteme stelare multiple. Se estimeaza astfel ca circa 50% din stelele Galaxiei fac parte din sisteme binare, triple sau multiple. Evident, dintre acestea, cele mai numeroase sunt sistemele binare.



Dupa modul cum se poate pune in evidenta miscarea orbitala a componentelor, sistemele binare se numesc: sisteme binare vizuale, spectroscopice si fotometrice. La sistemele binare vizuale, cele doua componente se observa separat cu ajutorul telescopului, lucru posibil daca sistemul nu este prea indepartat de Pamant, iar cele doua componente sunt suficient de indepartate una de alta pentru a se vedea separat. Daca sistemul binar este foarte indepartat in spatiu, iar componentele sunt apropiate una de alta, ele nu mai apar separat in campul telescopului, caracterul binar deducandu-se prin metode spectroscopice sau fotometrice.

Aceasta impartie a binarelor in vizuale, spactroscopice si fotometrice, cu caracter observational, nu are un sens fizic suficient de precis. De aceea Kopal a introdus o alta clasificare, impartind binarele in: sisteme binare stranse si largi. Daca sistemul componentelor sunt comparabile cu distanta dintre ele, sistemul binar se numeste strans (asa sunt in general sistemele binare spectroscopice si fotometrice). In caz contrar sistemul se numeste larg (cum sunt binarele vizuale). Sistemele binare stranse se subimapart, dupa pozitia componentelor fata de asa-numita suprafata echipotentiala critica Roche, in sisteme detasate, sisteme semidetasate si sisteme in contact.



2. Orbita unui sistem binar. Pentru un sistem stelar binar, orbita relativa a componentei secundare (cu masa mai mica) fata de componenta principala (cu masa mai mare) se poate defini prin analogie cu orbitele planetare.



3. Sisteme binare vizuale. Satelitii invizibili ai stelelor. Daca cele doua stele, componente ale sistemului binar, se observa separat in campul lunetei sau al telescopului, atunci faptul ca ele formeaza intr-adevar un sistem binar se poate stabili pe cale vizuala, masurand pozitia relativa a componentei secundare fata de componenta principala, la diferite momente de timp (de aici derivand denumirea de binare vizuale).

Ca exemple de sisteme binare vizuale mentionam sistemele Alpha Centauri si Ursa Majoris.

Atunci cand distanta unghiulara dintre componente este sub cateva sutimi sau zecimi de secunda (in functie de puterea de separare a luinetei) ele nu se mai vad separat, imaginile corespunzatoare suparapunandu-se. Daca aceasta distanta unghiulara nu este prea mica, cele doua componente se pot separa, totusi, prin metode interferometrice, putandu-se determina chiar si orbita (pentru sisteme cu componente de luminozitate apropiata). Asa s-au separat componentele sistemului binar Capella ale carui componente sunt stele gigante. Sistemul era deja cunoscut ca un sistem binar spectroscopic.



In cazul cand diferenta magnitudinilor aparente ale componetelor, este mare, observarea componentei mai slabe (numita satelit) alaturi de steaua stralucitoare (componenta principala) este dificila, iar uneori chiar imposibila. La aceste componente vedem numai componenta starlucitoare. Dublicitatea poate fi dedusa, in acest caz, din perturbarea miscarii proprii a componentei principale. In miscarea proprie o stea simpla descrie pe sfera cereasca un arc de cerc mare. Daca steaua are in vecinatate un corp perturbator (un satelit cu care formeaza un sistem binar), miscarea ei proprie va fi perturbata si in loc sa descrie un arc de cerc mare, va descrie un fel de sinusoida pe sfera cereasca. Din amplitudinea acestei sinusoide se poate deduce masa satelitului. Asemenea sisteme binare sunt numite uneori, sisteme cu sateliti "invizibili". Primii sateliti "invizibili" s-au descoperit in vecinatatea stelelor Sirius si Procyon. Ulterior, satelitii acestor stele s-au dovedit vizibili, dar foarte slab (fiind observati cu cele mai mari telescoape). La fel s-au dovedit vizibili si satelitii altor stele, constatandu-se ca, de fapt, acesti sateliti sunt stele pitice albe (stele de mica luminozitate, cu mase comparabile cu a Soarelui, cu raze comparabile cu a Pamantului, deci cu densitati foarte mari, de ordinul a 1010 kg/m3).

Binarele evidentiate interferometric sau prin pertrurbarea miscarii proprii a componentei principale sunt numite uneori binare astrometrice.



Se cunosc, insa, cateva cazuri in care satelitii amintiti sunt intr-adevar invizibili, fiind corpuri obscure. Corpurile cu masa mica (cu ordinul sutimilor - miimilor de masa solara sau mai mici) nu radiaza deoarece nu au surse proprii de energie termonucleara, deci nu sunt stele ci planete. Asa sunt satelitii stelei Barnard, descoperiti de Van de Kamp, care au mase comparabile cu masa planetei Jupiter. Asemenea sateliti s-au pus in evidenta si in jurul stelelor 61 Cygni, 70 Ophiuchi si CI 1244.

Prin descoperirea acestor sateliti obscuri in jurul unor stele s-a dovedit existenta si a altor sisteme planetare, similare cu al nostru. Asta inseamna ca sistemul nostru planetar nu este unicul sistem planetar din Galaxie. Statistic se evalueaza ca asemenea sisteme trebuie sa fie destul de numeroase.



4. Sisteme binare spectroscopice. Daca sistemul binar este foarte indepartat de observatorul terestru, iar componentelesunt apropiate intre ele (sistem strans), atunci aceste componente nu se observa separat in luneta, unde ne apare o singura stea. Duplicitatea se poate pune in evidenta, in acest caz, prin metode spectroscopice sau fotometrice.



In primul caz, in spectrele unor stele se observa dedublarea si oscilatia periodica a liniilor spectrale. Pe baza efectului Doppler se deduce ca avem de-a face cu doua stele, care graviteaza in jurul centrului de masa comun. Asemenea sisteme se numesc binare spectroscopice. Din deplasarea liniilor spectrale se determina viteza radiala (proiectia vitezei pe raza vizuala), care variaza periodic cu timpul (in mod diferit pentru cele doua componente). Graficul acestei variatii se numeste curba vitezelor radiale, iar din analiza sa se pot determina masele componentelor, precum si alti parametri ai sistemului.



Cand stralucirile aparente ale componentelor difera mult intre ele, in spectru apar numai liniile componentei principale. Atunci duplicitatea rezulta din oscilatia periodica a acestor linii.



Binarele spectroscopice sunt sisteme binare stranse, la care interactiunea componentelor este deosebit de puternica, nereducandu-se la miscarea orbitala relativa, ca la binarele vizuale (largi). Astfel, analiza detaliata a spectrului a pus in evidenta prezenta, la numeroase sisteme, a unor curenti de gaze intre cele doua componente. Studiul acestor curenti prezinta o importanta deosebita pentru precizarea evolutiei sistemelor binare stranse.



5. Sisteme binare fotometrice. Daca raza vizuala a sistemului binar este in (sau aproape de) planul orbitei, atunci faptul ca suntem in prezenta unui sistem binar rezulta din variatia periodica a stralucirii aparente a acestuia, prin eclipsarea reciproca (periodica) a componentelor..Aceasta variatie se poate determina pe cale fotometrica, de aceea binarele corespunzatoare se numesc binare fotometrice. Intrucat stralucirea lor variaza cu timpul, ele se mai numesc si stele variabile cu eclipsa.

Binarele fotometrice de tip Algol au componente sferice sau putin deformate. In general acestea sunt sisteme detasate, sistemul Algol, insusi, facand exceptie (semidetasat).

Binarele de tip beta Lyrae au componente elipsoidale, curba de lumina este mai neteda ca la cele de tip Algol, iar variatia de lumina intre eclipse este mai ampla. Sunt sisteme semidetasate. In sfarsit, binarele de tip W Ursae Majoris au componente puternic deformate, in contact una cu alta (si cu suprafata critica Roche) curba de lumina avand o forma aproape sinusoidala.

Observatiile arata ca exista unele sisteme binare fotometrice care prezinta variatie de lumina chiar daca nu are locfenomenul de eclipsa, datorita deformarii componentelor (in cursul miscarii orbitale variaza aria discurilor lor aparente). Acestea se numesc variabile elipsoidale (fara eclipsa).

Foarte frecvent sistemele binare fotometrice sunt si binare spectroscopice. Atunci prin combinarea observatiilor fotometrice cu cele spectroscopice se pot obtine elementele orbitei absolute. Astfel se obtin: dimensiunile si forma orbitei, parametrii fizici fundamentali ai componentelor si alte date importante despre sistem. Din luminozitatile componentelor rezulta temperaturile lor efective.

Pe observatiile efectuate asupra sistemelor binare se bazeaza - in buna parte - scara temperaturilor efective ale stelelor. Aceleasi observatii stau la baza relatiilor de stare masa-luminozitate si masa raza, relatii care indica starea, structura, natura si stadiul evolutiv al stelelor.



6. Sisteme stelare multiple. In unele cazuri sistemul binar are in vecinatatea sa o a treia stea (cu care interactioneaza gravitational) formand impreuna un sistem triplu. Frecventa acestora este mult mai mica decat frecventa sistemelor binare. In general, sistemul binar este strans, iar a treia componenta se roteste in jurul sistemului binar (ca si cum acesta ar fi un corp compact) la distanta mare de el. Uneori intalnim sisteme cuadruple sau multiple. Un sistem complex este sistemul alpha Geminorum (Castor) care consta din trei sisteme stelare binare spectroscopice.




STELE VARIABILE


Se numesc stele variabile, acele stele a caror stralucire aparenta variaza cu timpul. Exista doua categorii de stele variabile si anume: stele variabile fizice (sau intrinseci) si stele pseudovariabile (sau variabile cu eclipsa). La stelele variabile fizice variatia stralucirii aparente este o consecinta a variatiei luminozitatii lor (adica a fluxului de energie radiat in spatiu), variatie care se datoreaza proceselor fizice ce au loc in interiorul acestora. La stelele pseudovariabile, variatia stralucirii aparente nu are o cauza fizica, ea datorandu-se unui fenomen geometric - eclipsarea reciproca a componentelor unui sistem binar strans, in cursul miscarii orbitale. Acestea sunt deci sisteme binare fotometrice, iar luminozitatile componentelor nu variaza, in general (exista unele cazuri in care una din componentele sistemului binar fotometric este o variabila fizica).



Stele variabile fizice. Observatiile arata ca, la acestea, variatia luminozitatii este insotita, in general, de variatia si altor parametri fizici: raza, spectrul, temeperatura efectiva, uneori masa etc. Exista unele stele variabile, la care, la o variatie neinsemnata a luminozitatii corespunde o variatie importanta a altor parametri fizici.

Stelele variabile fizice se impart in doua clase: variabile pulsante si variabile eruptive.




1. Stele variabile pulsante. La aceste stele variatia luminozitatii se explica prin pulsatiile stelei in jurul unei stari de echilibru. Conditiile fizice din interior sunt de asa natura incat un anumit mecanism fizic amorseaza in stea un proces oscilatoriu, care este mentinut un timp indelungat (in prezent se considera ca zonele subfotosferice de ionizare a hidrogenului si a heliului constituie sursa pulsatiilor). In acest proces de pulsatie steaua (sau numai un invelis superficial al ei) se contracta si se dilata periodic, de aici rezultand variatia periodica a parametrilor fizici ai stelei: raza, temperatura, luminozitatea, densitatea etc. Cercetarile au aratat ca pulsatiile apar intr-o anumita faza de instabilitate in evolutia ei.

Principalele tipuri de variabile pulsante sunt: cefeidele, variabilele de tip RR Lyrae si variabilele lung periodice.

- Cefeidele. La acestea luminozitatea variaza periodic, cu o perioada care poate fi cuprinsa intre o zi si cateva zeci de zile. Numele de cefeida vine de la steaua Cephei, care este reprezentativapentru acest tip de variabile. Variatia luminozitatii este insotita de variatia spectrului. Viteza radiala a stelei variaza cu aceeasi perioada ca si luminozitatea, de unde rezulta ca raza stelei variaza periodic (adica steaua pulseaza).

La cefeide observatiile au pus in evidenta o relatie intre perioada de pulsatie si luminozitatea medie, numita relatia perioada-luminozitate. Aceasta relatie are o deosebita importanta practica si teoretica. Importanta practica rezulta din faptul ca pe aceasta relatie se bazeaza determinarea distantelor stelelor indepartate. Cefeidele fiind stele gigante, deci stele de mare luminozitate, se observa pana la mari distante.



Importanta teoretica a relatiei perioada-luminozitate deriva din faptul caea constituie o verificare a teoriei pulsdatiei.

Exista un grup de variabile numite W Virginis, care sunt asemanatoare cu cefeidele, dar sunt mai putin stralucitoare facand parte din populatia a doua spre deosebire de cefeidele clasice (Cep) care fac parte din populatia I. Variabilele W Virginis satisfac, de asemenea, o relatie perioada luminozitate.

- Variabilele tip RR Lyrae. Acestea au o variatie asemanatoare cu cefeidele, dar au periode mai scurte, in general sub o zi (majoritatea au perioada in jur de 0,5 zile).

- Variabilele lung periodice (tip Mira Ceti). Au perioade de variatie situate aproximativ intre 170 si 1300 de zile. Aceste variabile sunt stele supergigante de clase spectrale tarzii. Amplitudinea de variatie a stralucirii este mare: de cateva magnitudini stelare.

Mai exista si alte tipuri de variabile pulsante, printre care mentionam: variabilele tip beta Cephei (sau tip beta Canis Majoris) cu o amplitudine mica a variatiei de lumina si variabilele semiregulate de tipurile RV Tauri si Cephei, la care perioada si forma curbei de lumina variaza (chiar de la un ciclu la altul).

2. Stele variabile eruptive. La aceste stele, variatia stralucirii aparente se explica prin eruptia materiei din invelisurile superficiale ale stelei. Uneori aceasta eruptie poate lua forma unei explozii grandioase prin care invelisurile stelei sun expulzate in spatiu. Principalele tipuri de variabile eruptive (din punctul de vedere al evolutiei stelare) sunt novele si supernovele.



- Stelele nove. In fazele tarzii de evolutie, unele stele sufera explozii puternice, prin care invelisurile de la suprafata stelei sunt expulzate in spatiu. O asemenea explozie are consecinte catastrofale pentru stea, care nu mai poate reveni, dupa explozie, la starea anterioara de echilibru. In timpul exploziei luminozitatea creste de zeci de mii-sute de mii de ori. Exista nove la care s-au observat doua sau mai multe eruptii numite nove recurente. Printr-o explozie de nova se elibereaza o energie de 1038-1039 J, iar materia expulzata in spatiu se imprastie cu viteze de ordinul a 1000km/s. Intre explozii o nova se prezinta ca o stea pitica albastra (stea fierbinte, dar de mica luminozitate, fiind pitica; inainte de explozie steaua nu este "remarcata", fiind observata numai in timpul exploziei, de unde si denumirea - improprie - de nova). Dupa una sau mai multe explozii steaua se transforma intr-o pitica alba. Observatiile arata adesea ca novele sunt componente ale unor sisteme binare stranse ( ex. N Her 1934).

In prezent se cunosc peste 300 de nove, din care aproximativ 150 se gasesc in Galaxia noastra si peste 100 in galaxia din Andromeda. Cele sapte nove recurente cunoscute au produs vreo 20 de explozii. Energia eliberata printr-o exoplozie de nova este comparabila cu energia radiata de Soare in 104-105 ani. O asemenea explozie expulzeaza un invelis stelar superficial cu masa de 10-4 - 10-5 mase solare. Dupa explozie din acest invelis se formeaza o nebuloasa in jurul novei.

- Stelele supernove. Sunt stele variabile explozive asemanatoare novelor, dar explozia are un caracter mult mai violent si nu se mai repeta. In timpul exploziei magnitudinea aparenta scade cu aproape 20m, adica luminozitatea creste de circa 108 ori. Fenomenul de supernova este rar, el apare odata la 350-400 de ani intr-o galaxie. Asemenea explozii pot suferi, in stadiile tarzii de evolutie, stelele cu masa initiala mare. Dupa explozie nucleul stelar se transforma intr-o stea neutronica sau intr-o gaura neagra (gaurile negre sunt obiecte in colaps gravitational - prabusire gravitationala - aceasta fiind o contractie gravitationala violenta a nucleului stelar). In Galaxia noastra o explozie remarcabila de acest fel a avut loc, dupa cronicile chineze, in anul 1054. Resturile ei se observa astazi sub forma unei nebuloase in expansiune cu viteza de 1000 km/s, cunoscuta sub numele de nebuloasa Crabul in constelatia Taurul. In centrul nebuloasei s-a descoperit un pulsar, adica o stea neutronica.



Energia unei explozii de supernova este fantastica, de ordinul 1041 - 1042 J, de aceea asemenea explozii se pot observa si in alte galaxii. Pana in prezent s-au observat vreo 60 de supernove in alte galaxii, uneori stralucirea exploziei fiind comparabila cu stralucirea galaxiei in care se produce.

Dintre supernovele cunoscute (observate) in Galaxia noastra, pe langa supernova care a produs nebuloasa Crabul, mai mentionez novele din 1572, observata de Tycho Brahe (in constelatia Cassiopeia) si din 1604 observata de Kepler (in constelatia Ophiucus).

Din clasa eruptivelor mai fac parte stelele variabile de tip RW Aurigae, cu o variatie foarte neregulata a stralucirii; stelele T Tauri - variabile neregulate de tip spectral tarziu si stelele de tip UV Ceti, variabile pitice de tipul spactral M, cu linii de emisie in spectru si cu eruptii sporadice de stralucire de scurta durata (cateva minute), dar de mare amplitudine. Ultimele se numesc stele cu eruptii.

Nucleele stelare cu nebuloase planetare. Unele stele sunt inconjurate de nebuloase care au aspectul unui disc planetar (nebuloase planetare). Steaua centrala (nucleul nebuloasei) este o stea fierbinte de tip Wolf-Rayet. Nebuloasa (prezentand aparenta unui inel gazos) este in expansiune cu viteze de zeci de km/s. Se considera ca ea s-a format prin expulzarea unui invelis exterior al stelei. Teoria actuala a evolutiei stelare sugereaza ca nucleele stelare cu nebuloasa planetara reprezinta o etapa evolutiva spre stadiul de stea pitica alba.



PULSARII


In anul 1967 la Cambridge (Anglia) au fost descoperite cateva surse cosmice, care emiteau in domeniul undelor radio impulsuri scurte, riguros periodice, cu perioade de ordinul fractiunilor de secunda, care au fost numite pulsari. Pana in prezent s-au descoperit circa 350 pulsari cu perioadele cuprinse intre 0s,015 si 4s,3. Cea mai mare parte a energiei revine fazei de impuls, care reprezinta numai cateva procente din durata perioadei. Observatiile au aratat ca si in alte domenii ale spectrului (optic, Roentgen, gama) emisia se face sub forma de impulsuri, cu aceeasi perioada. Polarizarea radiatiei in diferite domenii spectrale si cresterea intensitatii ei cu lungimea de unda, arata ca radiatia pulsarilor nu este de natura termica.

Determinarile de distanta pentru diferiti pulsari arata ca ei sunt situati intre sute de parseci si zeci de mii de parseci, fiind obiecte galactice (relativ apropiate).

Se considera, pe baza datelor de observatie, ca pulsarii sunt stele neutronice in rotatie rapida, in prezenta unui puternic camp magnetic (Gold). Axa magnetica a campului dipolar (1012 Gs) este inclinata pe axa de rotatie, iar radiatia sub forma de impulsuri este emisa de zone (pete) fierbinti din vecinatatea axei magnetice, printr-un mecanism de far.

Luminozitatea integrala a pulsarilor poate depasi pa cea solara cu 1-2 ordine de marime, cea mai mare parte a radiatiei fiind emisa la frecvente mari (raze X si gama). In diferite domenii spectrale sunt sugerate diferite mecanisme de emisie: emisie coerenta, radiatia sincrotronica, imprastiere Compton inversa.

Observatiile arata ca perioada unui pulsar creste cu timpul, fapt explicat prin fenomenul de franare magnetica.

Un pulsar remarcabil este pulsarul NP 0532 care coincide cu steaua centrala din nebuloasa Crabul. Legatura fizica dintre cele doua obiecte indica relatia genetica dintre pulsari (stele neutronice) si ramasitele de supernova. La sfarsitul evolutiei stelare, dupa epuizarea rezervelor de energie termonucleara ale unei stele de masa mare, se produce explozia de supernova, care expulzeaza in spatiu invelisurile superficiale ale stelei. Aceasta explozie este legata de implozia rapida (colaps gravitational) a nucleului, care se transforma intr-o stea neutronica.



Varstele pulsarilor sunt cuprinse intre 103 si 109 ani.

La unii pulsari (pulsarul din nebuloasa Crabul, pulsarul PSR 1641-45 din Velele) s-au observat descresteri bruste ale perioadei (glitches), explicate prin seisme produse in invelisul solid al stelei neutronice (crusta). Fenomenul este cunoscut sub numele de cutremur stelar.

Distributia spatiala a pulsarilor indica o mare concentrare a acestora spre planul ecuatorial galactic. Stelele neutronice au densitati de ordinul 1017-1018 kg/m3, depasindin centru densitatile nucleare.

Pentru stelele neutronice exista o masa limita de circa 2-3 mase solare sub care acestea sunt stabile gravitational. Peste aceasta limita ele intra in colaps gravitational si se transforma in gauri negre. Limita mentionata se numeste limita Oppenheimer-Volkoff.

Cu marele radiotelescop de la Arecibo s-a descoperit in anul 1974 pulsarul PSR 1913+16, care ulterior s-a dovedit a fi componenta a unui sistem binar strans, cu o orbita excentrica, de perioada foarte scurta (7h45m). Cercetarile au aratat ca sistemul binar corespunzator este un adevarat laborator de gravitatie relativista. Ambele componente par a fi stele neutronice, cu mase de circa 1,4 mase solare. Din variatia perioadei pulsarului (0s,059) s-au pus in evidenta numeroase efecte relativiste, dintre care:

- Avansul periastrului cu o viteza unghiulara de 4o,226/an;
- Variatia perioadei orbitale, interpretata ca fiind prima evidenta observationala (astofizica) privind existenta radiatiei gravitationale in Univers.

S-au mai descoperit si alti pulsari - componente ale unor sisteme binare stranse: PSR 0820+02 si PSR 0656+64.

In anul 1982 s-a descoperit "pulsarul de o milisecunda", iar in anii urmatori s-au descoperit alti doi pulsari ultra-rapizi.



SURSE DISCRETE DE RAZE X


Primele observatii in domeniul Roentgen al spectrului s-au efectuat in anul 1948, cu aparatura plasata intr-o racheta verticala, inregistrandu-se radiatia X a Soarelui. S-a demonstrat imediat ca aceasta este generata de cromosfera si coroana ca radiatie de franara, iar fluxul corespunzator este variabil in timp.

In anul 1962 (cu racheta Aerobe) este descoperitasursa Sco X-1, iar pentru explicarea naturii acestei surse in 1967 I.S. Skolovski emite ipoteza ca radiatia X este emisa in procesul de acretie a materiei pe o stea neutronica ce este componenta a unui sistem binar strans.

Cercetarea corpurilor ceresti in radiatie X se dezvolta dupa lansarea satelitilor americani din seria SAS (Small Astronomical Satellites), programul corespunzator e cercetari fiind coordonat de R. Giacconi. Din aceasta serie mentionam satelitii SAS-1 (Uhuru-1970) si SAS-3 (Copernicus-1975). In Rusia cercetarea surselor Roentgen s-a efectuat cu ajutorul satelitilor din seria Prognoz, precum si cu ajutorul satiilor orbitale Saliut-4 si Saliut-7. In anul 1983 a fost lansata statia automata Astron, inzestrata cu un telescop Roentgen cu deschiderea de 60 cm. In 1987 S.U.A. au plasat pe orbita un observator Roentgen, avand un telescop cu deschiderea de 1,2 m (F=10m), numit AXAF (Advanced X-ray Astrophysics Facility).

Din cercetarile efectuate au rezultat harti Roentgen detaliate ale cerului, cuprinzand mii de surse. Dupa distributia lor spatiala acestea se impart in surse galactice si surse extragalactice. Sursele galactice de raze X se impart in doua clase mari: surse discrete (sau compacte) si surse extinse. Primele apar ca surse punctiforme, fiind legate de obiecte cu dimensiuni mici (unii cercetatori le numesc stele Roentgen), in timp ce ultimele ocupa zone extinse pe cer, fiind legate de obiecte cu dimensiuni mari: nebuloase, roiuri etc. (o sursa remarcabila de acest tip este nebuloasa Crabul). Numeroase surse extinse sunt ramasite de supernove. Sursele discrete prezinta un interes astrofizic deosebit prin legatura lor cu stelele relativiste (stele neutronica sau gauri negre).

Cand s-a descoperit sursa Sco X-1, rezolutia unghiulara in domeniul Roentgen era foarte slaba, iar luminozitatea ei mare punea problema naturii fizice a acestei surse si a legaturii ei cu vreun obiect cosmic cunoscut. Astfel, identificarea sursei Sco X-1 cu o stea optica s-a putut realiza abia dupa 10 ani de la descoperire, steaua optica si sursa X formand un sistem binar. Observatiile au aratat ca fluxul de radiatie este variabil, atat in domeniul optic, cat si in domeniul X. Rezerva de energie termica a unui asemenea nor de plasma fierbinte este de circa 1029 J. Dupa numeroase observatii s-a ajuns la concluzia ca radiatia X este emisa in procesul de acretie a materiei pe o stea neutronica, componenta a unui sistem binar strans.



Se cunosc peste 100 de surse discrete de raza X, un mare numar din acestea dovedindu-se a fi componente ale unor sisteme binare stranse, pe baza efectului Doppler observat la componenta optica sau pe baza eclipselor inregistrate in radiatia X. Sistemele binare cu o componenta sursa X sunt de doua feluri: sisteme masive si sisteme cu masa mica. La primele acretia materiei de la componenta optica pe steaua neutronica se realizeaza prin vant stelar, iar la ultimele procesul de acretie este conditionat de transferul de materie de la componenta optica in contact cu suprafata critica Roche, spre steaua neutronica (prin punctul langrangean), in jurul careia se formeaza un disc de acretie.

Sursele mentionate mai sus se considera surse stabile, desi obsrvatiile indica, de regula, variatii ale fluxului de radiatie, mai ales in domeniul X. Sursele cu variatie periodica se numesc pulsari Roentgen sau pulsari X (spre deosebire de radiopulsari). Cel mai rapid pulsar X este A 0538-66, iar cel mai lent este 4U 1700-37. Nu pentru toti pulsarii X s-a demonstrat apartenenta la sisteme binare stranse. Exista surse X in sisteme binare la care fluxul de radiatie X are fluctuatii de mica amplitudine, numindu-se fluctuari.

Spre deosebire de sursele stabile, exista surse cu o variatie pronuntata a fluxului de radiatie X. Astfel, la sursele tranziente, fluxul poate creste temporar de peste 104 ori (ex. Cen X-2), intr-o scara mare de timp. Daca amplitudinea este mai mare sursa se numeste nova Roentgen sau nova X. Mai multe nove Roentgen s-au identificat cu nove optice (ex. nova Mon 1975).

O clasa importanta de surse discrete de raze X o formeaza sursele X cu izbucniri (X-ray bursters), caracterizate prin cresterea brusca (aleatorie) a fluxului de radiatie X in cateva secunde si scaderea acestuia la valoarea initiala in zeci de secunde (ex. Cen X-4). Unele din sursele cu izbucniri fac parte din roiurile globulare.

Cercetarea radiatiei X a ramasitelor exploziilor de supernova (Crabul, Velele etc.) permite intelegerea relatiei genetice dintre aceste explozii si stelele neutronice.

La sistemele binare masive acretia se poate produceprin vant stelar. Faptul ca steaua neutronica poseda un camp magnetic intens complica procesul de acretie.



Pentru procesul de acretie esista un mecanism de autoreglare, in sensul ca odata cu cresterea ratei de acretie, creste presiunea de radiatie care tinde sa franeze acretia, incat la o anumita luminozitate critica se stabileste un fel de echilibru. Aceasta luminozitate critics se numeste luminozitatea Eddington. Iar surseloe Cyg X-1, SS 433 si Geminga s-ar putea sa fie gauri negre.




ROIURI SI ASOCIATII STELARE


Roiurile stelare sunt agregate stelare complexe formate din sute, mii, pana la sute de mii de stele care interactioneaza dinamic. Exista doua feluri de roiuri stelare: deschise si globulare. Roiurile deschise contin zeci, sute, uneori mii de stele, densitatea lor stelara este relativ mica, de aceea nu se delimiteaza prea net de fondul stelar galactic, fiind numite si roiuri dispersate. Roiurile globulare cuprind zeci de mii, sute de mii, iar in unele cazuri chiar milioane de stele, densitatea stelara corespunzatoare depasind considerabil pe aceea din campul galactic.

1. Roiuri deschise. Acestea sunt situate in apropierea planului ecuatorului galactic, de aceea se mai numesc si roiuri galactice. Se cunosc peste 800 de roiuri deschise, observate intr-o sfera cu raza de cativa kpc in jurul Soarelui, mai departe neputandu-se observa din cauza efectelor de absorbtie produse de mediul interstelar,care are o densitate relativ marein vecinatatea planului ecuatorial galactic. Se estimeaza ca numarul total al roiurilor deschise din Galaxie este de cateva zeci de mii. Cele mai cunoscute roiuri deaschise sunt: Pleiadele, Hyadele, roiul dublu din Perseu, roiul Praesepe etc.

Dimensiunile roiurilor se deduc din diametrele lor aparente si din distantele corespunzatoare. Diametrele aparente ale roiurilor deschise sunt cuprinse intre cateva sute de minute de arc (Hyade, Antares) si 0',5 (NGC 6846). Diametrele liniare ale roiurilor deschise sunt cuprinse intre 1,5 pc si 15-20 pc, iar magnitudinile lor absolute integrale sunt in jur de -3,5 (variind de la 0 pentru roiurile slabe, pana la -10 pentru cele mai stralucitoare).

Varstele roiurilor se evalueaza cu ajutorul diagramelor culoare-luminozitate.

2. Roiuri globulare. Prezentand o distributie sferica in Galaxie, roiurilr globulare manifesta o mare concentrare spre centrul acesteia. Aceste roiuri poseda o luminozitate mare, de aceea se observa pana la marginile Galaxiei (cuexceptia celor situate in planul ecuatorial galactic, care nu se pot observa din cauza puternicei absorbtii interstelare). Observatiile arata ca roiurile globulare formeaza un halo in jurul Galaxiei, astfel ca pot fi intalnite pana la distante mari de centrul Galaxiei si la distante mari de planul ecuatorial galactic. S-au identificat circa 130 de roiuri globulare in Galaxia noastre, dar se estimeaza ca ar mai exista inca cateva sute care sunt ascunse de nucleul galactic.

Absenta unor paralaxe si (la majoritatea roiurilorglobulare) a unor miscari proprii masurabile, arata ca roiurile globulare se gasesc la distante mari de Soare. Cel mai stralucitor roi globular este omega Centauri, vizibil cu ochiul liber in emisfera sudica, aparand pe cer ca un obiect de magnitudinea a patra. De asemenea, se mai pot observa cu ochiul liber roiurile globulare M 13 (Hercule), 47 Tucanae, M22, M 4 si M 5.



Distantele roiurilor globulare se determina cu ajutorul varibilelor RR Lyrae sau al stelelor stralucitoare. Nucleele acestor roiuri au diametre sub 2 pc, iar in regiunile lor centrale densitatea stelara uneori depaseste de mii de ori pe cea din vecinatatea Soarelui.

Numai la prima vedere aceste roiuri au forma sferica. Observatii meticuloase au aratat ca, in realitate, roiurile globulare au o forma elipsoidala. Cel mai turtit este roiul M 19, pentru care raportul dintre axa mica si axa mare este de 0,4. Turtirea roiurilor globulare se explica prin miscarea de rotatie axiala. Pentru cateva roiuri globulare s-au putut masura miscarile proprii, din acestea si din vitezele radiale obtinandu-se viteze de cateva sute de km/s. Deci roiurile globulare sunt obiecte de mare viteza, ele descriind orbite eliptice in jurul centrului galactic.

Diagramele culoare-luminozitate difera considerabil fata de cele ale roiurilor deschise. Compararea acestora cu traseele de evolutie stelara arata ca stelele din roiurile globulare sunt stele varstnice. Abundenta redusa a elementelor grele in aceste stele arata ca roiurile globulare sunt primeleobiecta care s-au format in Galaxie, in faza de condensare a norului pregalactic. Roiurile globulare au varste de 8-10 miliarde de ani.

In roiurile globulare s-au descoperit mai multe surse de raze X de tip "burster", fapt ce a condus pe unii cercetatori la ipoteza ca in centrele unor asemenea roiuri se gasesc gauri negre masive, iar radiatia X este emisa in procesul de acretie a materiei pe aceste gauri negre.



3. Asociatii stelare. Acestea sunt sisteme de stele in care densitatea stelara a stelelor de un anumit tip este mult mai mare decat densitatea lor medie in campul galactic. Asociatiile stelare au fost descoperite in 1947 de Ambartumian, iar cercetarile efectuate ulterior au aratat ca acestea sunt sisteme stelare complexe, cuprinzand pe langa un mare numar de stele de un anumit tip, roiuri stelare si/sau imense agregate de materie neorganizata (nori de praf si gaz interstelar). Cercetatarea structurii lor este foarte importanta pentru intelegerea evolutiei stelare. Se cunosc doua tipuri de asociatii:

- Asociatii O care contin stele din clasele spectrale timpurii O-B2 (stele tinere) si au dimensiuni de zeci-sute de parseci. In centrul asociatiei O se gaseste unul sau cateva roiuri deschise (continand stele fierbinti O-B2) care formeaza nucleul asociatiei. Uneori nucleul este format din stele O-B2 apropiate, formand lanturi de stele.

- Asociatii T formate din stele T Tauri.

Observatiile arata ca in asociatiile stelare se desfasoara intense procese cosmogonice, membrii asociatiilor fiind fie stele tinere (asociatiile 0), fie stele in curs de formare (asociatiile T).

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

Re: Referate...

Mesaj  amneZia la data de Lun Mar 08, 2010 9:47 pm

o idee f buna florine...bv cheers

amneZia
Power User

Mesaje: 210
Puncte: 219
Reputatie: 3
Data de inscriere: 19/02/2010
Varsta: 24
Localizare: CIUHOI...evident

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

biologie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 9:54 pm

AND-ul

Acidul deoxiribonucleic (ADN pe scurt) este materialul genetic al organismelor celulare si al celor mai multi virusi. ADN-ul poarta informatiile necesare sintetizarii directe a proteinelor si pentru replicare. Sinteza proteinelor este producerea de proteine necesare celulei sau virusilor pentru activitatiile acestora sau pentru dezvoltare.
Replicarea este procesul prin care ADN-ul se copiaza pe sine insusi pentru fiecare celula descendenta sau virus, pasADN informatii despre sinteza proteinelor. In cele mai multe organisme celulare ADN-ul este organizat ca si cromozomi localizati in nucleul celulei.


Structura

O molecula de ADN consta in doua ÔÇťlanturiÔÇŁ ,compuse dintr-un numar mare de compusi chimici , numiti nucleotide, prinse impreuna pentru a forma un lant. Aceste lanturi sunt
aranjate ca si cum ar fi fost intoarse unul peste altul.
Fiecare nucleotida consta din 3 unitati: o molecula de zahar, un grup de fosfati si unul sau patru compusi diferiti contin baze.
Nucleotidele dintr-un brat al lantului sunt intr-o asociere specifica cu nucleotidele corespunzatoare din celalalt brat al lantului ADN.
In anul 1953 biochimistul american James D.Watson si britanicul biofizican Francis Crick au publicat prima descriere a structurii ADN-ului. Modelul lor s-a dovedit atat de important pentru intelegerea sintezei ADN-ului incat in 1962 au primit premiul Nobel pentru medicina.



Sinteza proteinelor

ADN-ul poarta instructiunile pentru producerea de proteine. O proteina este compusa din molecule mai mici numiti amino-acizi si structura si functia proteinei este determinata de secventa amino-acizilor sai. Secventa amino-acizilor este la randul ei determinata de secventa bazelor nucleotide in ADN. O secventa de trei baze nucleotide, numite un triplet,este codul genetic care specifica un anumit amino-acid. De exemplu, un triplet GAC (guanina,adeina si citosina) este codul genetic pentru amino-acidul leucina iar un triplet de CAG (citosina,adeina si guanina) este codul genetic pentru amino-acidul valina.
Un brat al lantului ADN al moleculei contine informatia necesara productiei unei anumite secventa de amino-acid. Celalalt brat ajuta in replicare.
O gena este o secventa de nucleotide de ADN care specifica ordinea amino-acizilor intr-o proteina prin intermediul unei molecule de ARN. Sustragand o nucleotida de ADN si inlocuind-o cu alta continand ADN alta baza cauzeaza ca toate celulele sau virusii sa aiba versiunea alterata in secventa de nucleotide de baza. O astfel de schimbare in ADN se numeste o mutatie.
Cele mai multe mutatii au loc ca urmare a erorilor in procesul de replicare. Expunerea de celule sau virusi la radiatii sau chimicale maresc sansa de producere a mutatiilor.


Replicarea

In cele mai multe organisme celulare replicarea ADN-ului moleculei ia loc in nucleul celulei si se intampla chiar inainte de diviziunea celulei. Replicarea incepe cu separarea celor doua lanturi de polinucleotide fiecare apoi comportandu-se ca un sablon pentru asamblarea noului lant complementar. Cum vechiul lant se separa fiecare nucleotida din cele doua brate ale lantului atrage nucleotida complementara ei. Nucleotidele se leaga una de alta de catre legaturi de hidrogen pentru a forma bazele unei noi molecule de ADN.

Proceduri si instrumente

Cateva instrumente si proceduri au fost inventate pentru a studia si a manipula ADN-ul. Enzime specializate numite enzime restrictionate gasite in bacterii se comporta ca si niste foarfeci moleculare pentru a ÔÇťtaiaÔÇŁ coloana vertrebrala a moleculelor de ADN. Utilizarea acestor enzime si-a gasit intrebuintarea in ingeneria genetica in modul in care aceste enzime au fost folosite pentru a ÔÇťtaiaÔÇŁ fragmente din molecule de ADN. Tehnologia consta in indepartarea unei gene specifice unui organism si implantarea acesteia intr-un alt organism.
Alta procedura pentru a lucra cu ADN-ul este procedura de reactie in lant de polimerizare. Aceasta procedura utilizeaza enzima de ADN pentru a face copii ale ADN-ului intr-un proces care se aseamana cu replicarea naturala a ADN-ului.
Amprenta ADN face posibila compararea unei mostre de ADN intr-o maniera similara celei folosite pentru compararea amprentelor degetelor. In aceasta procedura se folosesc enzime care ÔÇťspargÔÇŁ molecula de ADN in mai multe fragmente. Solutiile care contin aceste fragmente sunt plasate pe suprafete cu gel prin care trece un curent electric. Curentul electric cauzeaza fragmentele de ADN sa se miste prin gel.
Datorita faptului ca fragmentele mai mici se misca mai rapid decat cele mari procesul separa fragmentele in functie de marimea lor. Fragmentele sunt ulterior marcate cu probe si expuse unei raze X unde se formeaza amprenta ADN ÔÇô un model caracteristic alcatuit din linii negre care identifica unic fiecare tip de ADN.

Aplicatii

Cercetarile despre ADN au avut un important impact asupra medicinii. Prin tehnologia recombinarii ADN-ului se pot modifica microorganisme in asa fel incat ele devin adevarate ÔÇťfabriciÔÇŁ de produs largi cantitati de droguri folositoare in medicina.
Tehnologia este produsa pentru a produce insulina, drog folosit de diabetici sau interferon care este folosit de catre anumiti pacienti care sufera de cancer.
Studii asupra ADN-ului uman au scos la suprafata faptul ca anumite gene sunt asociate cu anumite boli cum ar fi cancerul la san.
Aceasta ii ajuta pe oamenii de stiinta pentru a diagnostica diferite boli si pentru a descoperi noi tratamente pentru a le combate.
De exemplu, medicii folosesc o noua tehnologie numita chimioplastie prin care se sintetizeaza o molecula continand atat ADN si ARN pentru a dezvolta un tratament pentru o forma de hemophilia.
In criminalistica ADN-ul este folosit pentru a cerceta indivizii care au comis crime.
ADN-ul din sperma, piele sau sange luate de la locul crimei poate fi comparat cu ADN-ul suspectului.
Tehnicile de manipulare a ADN-ului sunt folosite si in agricultura sau intr-o alta forma de inginerie numita inginerie genetica si biotehnologie.
Variante ale plantelor care au gene modificate pot da o productie mai mare sau pot fi mai rezistente.

_______________________________________________________________________________

Afecţiuni ale inimii

1. ANEVRISMUL AORTEI TORACICE ┼×I ABDOMINALE. Sunt dilata┼úii
anormale, segmentare, congenitale sau dob├óndite ca urmare a afect─ârii peretelui arterial prin arteroscleroz─â, aortit─â luetic─â, infec┼úie sau traumatism. Anevrismele aortei toracice ÔÇô tulbur─âri prin compresiunea organelor vecine. Complica┼úii: ruptura ┼či emboliile ├«n marea circula┼úie . Anevrismele aortei abdominale ÔÇô durere ├«n lombe (┼čale) ┼či abdomen cu prezen┼úa unei tumori pulsatile. Complica┼úii: ruptura. Anevrismul disecant al aortei are ca semn dominant durerea foarte intens─â cu iradiere pe ├«ntreg traiectul aortei. Tratament: Medical ÔÇô const├ónd ├«n sc─âderea obligatorie a tensiunii arteriale mai ales ├«n anevrismul disecant. Chirurgical ÔÇô de urgen┼ú─â ├«n anevrismul rupt; se rezec─â, de asemenea, anevrismele simptomatice sau cele asimptomatice care se m─âresc progresiv.
2. ANGINA PECTORAL─é. Cea mai frecvent─â form─â de manifestare a cardiopatiei ischemice cronice dureroase. Rar poate apar ┼či ├«n alte condi┼úii dec├ót cardiopatia ischemic─â: anemia sever─â, tulbur─ârile rapide de ritm, hipertiroidiile, stenoza sau insuficien┼úa aortic─â etc. Simptoame: durere retrosternal─â ce apare la efort, iradiaz─â ├«n bra┼úul st├óng, la baza g├ótului, cedeaz─â la repaus ┼či Nitroglicerin─â. Uneori criza dureroas─â apare ┼či la repaus (angor de repaus). ├Än general, crizele anginoase sunt produse de : efort , emo┼úii, digestie, defec─âri borioase, fumat, medicamente (tiroid─â, efedrin─â). Stimuli provenind din alte organe (esofag, vezicula biliar─â, spondiloz─â vertebral─â) se pot ├«nsuma cu cei veni┼úi de la inim─â (angor intricot). Traseul EKG ├«ntre crize poate ar─âta modific─âri de cardiopatie ischemic─â sau poate fi normal, ├«n acest caz fiind util─â proba la efort. Tratament: Eliminarea factorilor declan┼čan┼úi : efortul fizic (mersul repede, alergarea dup─â vehicule), frigul, pr├ónzurile abundente, emo┼úiile, surmenajul, constipa┼úia, alcoolul, tutunul, cafeaua. Tratamentul medical: a) Nitroglicerina cp. 0,5 mg ÔÇô 1-2 sublingual ├«n criza de angin─â; b) Tratamentul coronarodilatator dintre accesele anginoase: nitri┼úi cu ac┼úiune prelungit─â (Pentalog, Izoket-izodinid) administrare c├óte ┬Ż tb. * 3/zi; are ac┼úiune 4-5 ore; blocan┼úii ╬▓ adrenergici: Propanolol 40 mg ┬Ż tb. * 3/zi (numai cu aviz medical av├ónd contraindica┼úii absolute); blocan┼úi de calciu: Nifedipin (Corinfar) 10 mg tb. 3/zi; deriva┼úi coronarodilatatori sintetici: Dipiridamol ((Persantin) 0,025 dg. 6/zi, Agozol, 60 mg ÔÇô 2 cap/zi, Carbocromen (Intensain, Intercordin) 75 mg dg. 3/zi. Tratamentul chirurgical: este stabilit ├«n urma coronarografiei ┼či const─â ├«n diverse procedee de revasculariza┼úie a miocardului. Terapia naturist─â recomand─â: climatoterapia ├«n perioadele de acalmie, la Tu┼čnad, Vatra Dornei etc.
3. ARITMIILE. Sunt deregl─âri ale ritmului normal al inimii fie sub raportul
frecven┼úei, fie al regularit─â┼úii frecven┼úei cardiace, fie din ambele. Cauze: cardiopatie ischemic─â, leziuni valvulare, hipertiroidie, insuficien┼ú─â respiratorie, dezechilibre hidroelectrolitice, intoxica┼úie cu digitalice, alcool, tutun. Clasificare: 1) Aritmii atriale: a) tahicardia sinusal─â (frecven┼úa inimii ÔÇô 90-120/min.); b) bradicardia sinusal─â (frecven┼ú─â sub 60/min.) ├Än ambele este p─âstrat focarul normal al impulsurilor cardiace: nodul sinusal; c) extrasistolele atriale ÔÇô impulsuri ectopice; d) tahicardia paroxistic─â atrial─â (frecven┼úa 140-220/min. regulat─â); e) fibrila┼úia atrial─â ┼či flutlerul atrial (tulbur─âri de ritm neregulate). 2) Aritmii ventriculare: a) extrasistolele ventriculare; b) tahicardia paroxistic─â ventriculare; c) fibrila┼úia ventricular─â. Tratament ÔÇô vezi recomand─ârile la: extrasistole, tahicardie, fibrila┼úie.
4. ARTEROSCLEROZA (arthere = terci, scleros = ├«ngro┼čare). Este o
combina┼úie de modific─âri ale tunicii interne a arterelor const├ónd ├«n depuneri de gr─âsimi ce se ├«nso┼úesc de o reac┼úie fibroas─â , depuneri de calciu ┼či progresiv ulcerarea ateromului. Astfel, se produc stenoze progresive ale arterelor, iar prin ulcerarea pl─âcilor eteromatoase este favorizat─â coagularea = tromboz─â (astuparea vaselor). Simptomele sunt diferite dup─â localizare: coronare, a. cerebrale, aorta cu ramurile sale. Factori de risc: predispozi┼úia genetic─â, hiperlipemia, diabetul, hipertensiunea arterial─â, tutun, obezitate. Tratament: Dieta: sc─âderea aportului de gr─âsimi de origine animal─â; din gr─âsimile ingerate (30% din ra┼úia caloric─â), dou─â treimi s─â fie de origine vegetal─â. Evitarea zaharurilor ce duc, de asemenea, la cre┼čterea lipidelor sanguine. Medica┼úia hipocolesterolemiant─â: Heparina s.c. ac┼úiune de scurt─â surat─â, Clofibrat, Acid nicotinic (Vit. PP), dextrotironina etc. Terapia naturist─â recomand─â : infuzie de p─âducel (50 g flori uscate la 1 litru de ap─â), 3 c─âni pe zi: v├ósc (15 g frunze proaspete la 1 litru ap─â), se bea ├«ntr-o zi; decoct de anghinare.
5. BLOCUL DE RAMUR─é ST├éNG─é ┼×I DREAPT─é. Este o tulburare de
conducere caracterizat─â prin ├«nt├órzierea stimulului inimii la nivelul ramurilor sale din ventriculi: c├ónd conducerea este ├«nt├órziat─â ├«n ventriculul drept se produce blocul de ramur─â drept, iar ├«n ventriculul st├óng ÔÇô blocul de ramur─â st├óng. Cauze: cel drept poate fi congenital f─âr─â semnifica┼úie patologic─â; ambele pot ap─ârea ├«n: cardiopatie ischemic─â, hipertensiune arterial─â, cord pulmonar, intoxica┼úii cu digital─â, chinin─â, infec┼úie reumatic─â etc. Diagnosticul este numai electrocardiografic, blocurile de ramur─â nu au simptoame clinice. Tratament: nu exist─â un tratament al blocului de ramur─â; prezen┼úa lui atrage aten┼úia asupra cauzelor ce l-au produs, deci conduita este dup─â caz ÔÇô coronarodilatatorie, tratament antiinfec┼úios, ├«nl─âturarea medica┼úiei incriminate.
6. BLOCUL SINOATRIAL ┼×I ATRIOVENTRICULAR. Blocul sinoatrial
reprezint─â o tulburare de conducere provocat─â fie de absen┼úa stimulului sinusal, fie de blocarea lui la trecerea spre atriu. Blocul atrioventricular reprezint─â o tulburare ├«n propagarea unui stimul sinoatrial c─âtre ventricul, astfel neav├ónd loc contrac┼úia inimii la acel moment. Cauze: cardiopatia ischemic─â, cardiomiopatii diverse, intoxica┼úia digitalic─â, reflexe vagale pornite din irita┼úia organelor interne. Simptoame: ritm cardiac rar, regulat sau cu pauze. Sincopele Adams-Stockes (pierderea con┼čtiin┼úei) sunt provocate de sc─âderea frecven┼úei cardiace sub 20/min. Tratament: etiologie ┼či ├«nl─âturare a cauzelor. Tratament simptomatic: se impune la frecven┼úa sub 40/min. : Isuprel 10 mg la 3-6 h, atropin─â 0,5-1 mg. Stimulatorii electrici artificiali endocardici (pacemaker) reprezint─â singura solu┼úie terapeutic─â de durat─â.
7. CARDIOPATIA ISCHEMIC─é CRONIC─é DUREROAS─é. Este forma
clinic─â a cardiopatiei ischemice cronice care se manifest─â prin crize dureroase cu particularit─â┼úi specifice. ├Än aceast─â categorie sunt cuprinse : a) angorul pectoral (angina de piept); b) sindromul intermediar; c) infarctul miocardic. Clasificarea actual─â nu mai recunoa┼čte drept entitate ÔÇťsindromul intermediarÔÇŁ sau ÔÇťpreinfarctulÔÇŁ ; formele clinice cuprinse ├«n aceast─â categorie fiind cunoscute ca ÔÇťangor instabilÔÇŁ ├«n care sunt incluse: 1) angorul de ÔÇťnovoÔÇŁ, prima criz─â de anginoas─â prezentat─â de un bolnav ┼či care are evolu┼úie imprevizibil─â; 2) ÔÇťangorul agravantÔÇŁ ÔÇô crizele anginoase care apar la eforturi din ce ├«n ce mai mici, la un bolnav cunoscut coronarian; 3) ÔÇťangorul de repausÔÇŁ - crizele anginoase apar ├«n afara oric─ârui efort, uneori noaptea. Tratament: vezi angina pectoral─â, infarctul miocardic.
8. CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CRONICĂ NEDUREROASĂ. Suferinţă
cardiac─â secundar─â reducerii debitului sanguin coronarian. Miocardul este vascularizat prin cele dou─â artere coronare, primele ramuri ale aortei ┼či se situeaz─â al─âturi de rinichi ┼či creier printre organele cele mai irigate din organism. Termenul de cardiopatie ischemic─â exprim─â faptul c─â debitul coronarian este destul de redus pentru a produce simptoame sau semne de suferin┼ú─â cardiac─â. Boala cea mai frecvent─â a arterelor coronare este arteroscleroza, rar este incriminat luesul, tumor─â ce comprim─â o arter─â coronar─â, stenoz─â aoric─â. Termeni similari pentru cardiopatia ischemic─â cronic─â nedureroas─â sunt: cardiopatie coronarian─â, arteroscleroz─â coronarian─â, miocardoscleroz─â, insuficien┼ú─â coronarian─â. Terapia naturist─â recomand─â: coada ┼čoricelului, ├«n general se beau 2 c─âni din ceai pe zi, tinctur─â de arnic─â montan─â, 10 pic─âturi diminea┼úa. Factorii naturali, climat protector, sedativ, bogat ├«n oxigen, via┼ú─â echilibrat─â. Simptoame: dup─â cum este denumit─â, aceast─â form─â a cardiopatiei ischemice nu produce acuze clinice dureroase. Ea poate avea mai multe forme de manifestare: a) asimptomatic─â clinic, singurul semn fiind modific─ârile ischemice vizibile pe traseul EKG; b) tulbur─ârile de ritm ┼či de conducere (blocul atrioventricular, blocurile de ramur─â drept ┼či st├óng); c) insuficien┼úa cardiac─â cronic─â; d) insuficien┼úa ventricular─â st├óng─â (edemul pulmonar); e) sincope; f) moartea subit─â. Evolu┼úia ┼či gravitatea cardiopatiilor depinde de localizarea stenozelor provocate de procesul arterosclerotic, de num─ârul acestora ┼či dezvoltarea unei circula┼úii colaterale. Tratament: vezi angina pectoral─â ┼či arteroscleroz─â. Terapia naturist─â recomand─â: ceaiuri: cardiosedative, antiasmatice, calmant ├«mpotriva tulbur─ârilor cardiace, sedativ, produs de Plafar, din care nu lipsesc plantele talpa g├ó┼čtii, coada racului, frunze de roini┼ú─â, r─âd─âcini de valerian─â.
9. CORDUL PULMONAR CRONIC. Afecţiune caracterizată prin suferinţa
p─âr┼úii drepte a inimii datorit─â bolilor pulmonare. Acestea duc la cre┼čterea presiunii ├«n artera pulmonar─â ce constituie un obstacol ├«n fa┼úa inimii drepte. Se produce astfel, ├«ntr-un prim stadiu, hipertrofia inimii drepte, apoi insuficien┼úa cardiac─â dreapt─â. Simptoame: cele ale bolii pulmonare: tuse, lips─â de aer, apare apoi cianoza (├«nvine┼úirea) buzelor ┼či extremit─â┼úilor, edeme (umfl─âturi) ale membrelor inferioare, ficat m─ârit, dureros. Tratament: a) tratamentul afec┼úiunii pulmonare: bronhodilatatoare, combaterea infec┼úiilor respiratorii, administrarea de oxigen; b) tratamentul insuficien┼úei cardiace drepte: diet─â f─âr─â sare; tonicardiace: Digoxin 250 mg 1 tb/zi ÔÇô 5 zile pe s─âpt─âm├ón─â; diuretice; Furantril 40 mg 1 tb de dou─â ori pe s─âpt─âm├ón─â; s├óngerare la hematocrit peste 55%.
10. INFARCTUL MIOCARDIC. Reprezint─â o necroz─â a miocardului datorit─â
unei opriri a circula┼úiei s├óngelui ├«n arterele coronare produs─â prin: a) tromboz─â primar─â dezvoltat─â pe o plac─â arteroscleroas─â; b) hemoragii ale intimei, cu ruptur─â a acestuia ┼či tromboz─â secundat─â; c) hematom prin hemoragie ├«n peretele vascular, urmat de ocluzia vasului. Cauze: cea mai frecvent─â este arteroscleroza coronarian─â, foarte rar apare ├«n coronarite infec┼úioase sau colagenotice, ca ┼či dup─â embolii, ┼čoc, sau dup─â hemoragii. Simptoame: durere intens─â retrosternal─â cu iradiere ├«n bra┼úe, care nu cedeaz─â la repaus ┼či nitroglicerin─â, ├«nso┼úit─â de paloare, transpira┼úii reci ┼či dup─â caz, de simptome specifice complica┼úiilor infarctului. Complica┼úiile imediate sunt: edemul pulmonar acut, tulbur─ârile de ritm ┼či de conducere, embolia ├«n circula┼úia sistemic─â, ┼čoc cardiogen, moarte subit─â. Complica┼úii tardive: anevrism cardiac, insuficien┼úa cardiac─â, rupturi ale inimii, sindrom postinfarct. Diagnostic: electrocardiograme ┼či semne biologice: cre┼čterea transaminazei ┼či a altor enzime ca CPK, LDH, leucocitoz─â, cre┼čterea fibrinogenului, a VHS, a glicemiei. Tratament: - repaus absolut la pat ├«n sec┼úia de terapie coronarian─â intensiv─â circa 6-8 zile; apoi mi┼čc─âri active ale gambelor, ridicare la marginea patului, apoi ├«n fotoliu, astfel ├«nc├ót ├«n 3 s─âpt─âm├óni bolnavul s─â se poat─â mobiliza prin ├«nc─âpere ┼či la grupul sanitar. Medica┼úie: sedarea durerii cu Mialgin ├«n dilu┼úii, Algocalmin, sedative u┼čoare. Oxigenoterapia: 4 l/min. Vasodilatatoare coronariene: se folose┼čte Nitroglicerina fiole 10 mg ├«n perfuzie, Carbocromen (Intensain), Persantin, Miofilin. Se mai folosesc per os Pentalong, Izoket, Nifedipina. Tonicardicele: ├«n complica┼úii (insuficien┼úa cardiac─â) cu pruden┼ú─â Cedilanid, fiind preferat Dopamina sau Dobutamina. Antiaritmice: Xilina i. Musc. Sau per os ┼či alte antiaritmice dup─â caz Heparina ┼či apoi Trombostopul (anticoagulante) la cumulul factorilor de risc.
11. INSUFICIENŢA CARDIACĂ. Insuficienţa cardiacă stângă: reprezintă
insuficien┼úa pompei ventriculului st├óng, av├ónd drept cauz─â cardiopatia ischemic─â nedureroas─â sau dureroas─â, inclusiv infarctul de miocard, hipertensiunea arterial─â, boli valvulare aortice (insuficien┼úa sau stenoza aortic─â). Simptoame: dispnee la effort apoi ┼či la repaus, edem pulmonar acut, tahicardie ┼či alte tulbur─âri de ritm, dureri precordiale. Insuficien┼úa cardiac─â dreapt─â: reprezint─â insuficien┼úa cordului drept, av├ónd drept cauz─â principal─â o boal─â pulmonar─â (deci identific├óndu-se cu cordul pulmonar cronic). Simptome: edeme ale membrelor inferioare, congestia dureroas─â a ficatului, cianoz─â a extremit─â┼úilor (├«nvine┼úire), sc─âderea cantit─â┼úii de urin─â (oliguria). Insuficien┼úa cardiac─â congestiv─â global─â ÔÇô asociaz─â cauzele ┼či simptoamele insuficien┼úei cardiace st├óngi ┼či drepte, fiind insuficien┼úa ├«ntregului cord. Tratament: condi┼úii de via┼ú─â ÔÇô repausul relativ sau absolut cu pensionare. Diet─â: hiposodat─â ÔÇô sunt permise 2-3 g sare/zi, mese cantitativ reduse, alcoolul ┼či fumatul sunt interzise. Medica┼úia: a) Tahicardiacele reprezint─â medica┼úia de baz─â: Cedilanid (Lanatosid) fiole i. Venos pentru urgen┼úe ┼či pentru tratament de ├«ntre┼úinere; Digoxin tablete 0,250 mg 1 tb/zi 5 zile pe s─âpt─âm├ón─â cu 2 zile pauz─â (s├ómb─âta ┼či duminica). Lanatosid tablete 0,250 mg are eficacitate mai redus─â prin absorb┼úia slab─â; b) Diuretice: Furantril (40 mg 1 tb., de dou─â ori pe s─âpt─âm├ón─â) (sau Nefrix 25 mg).; c) Tratament coronarodilatator: Dipiridamol, Intercordin, Pentalong, Izoket, Nifedipina; d) Tratament anticoagulant: ├«n insuficien┼úele cardiace greu reductibile cu risc de tromboz─â: Heparina ┼či apoi Trombostop ca tratament de ├«ntre┼úinere; e) Vasodilatatoare: Hipopresol, Nitroglicerina, Minoxidil, Pentalong, Captopril. Terapia naturist─â recomand─â: infuzie de frunze de mesteac─ân, urzic─â, p─âtlagin─â, fag; past─â de dovleac fiert, suc de dovleac fiert, de ro┼čii; ceai diuretic de ceap─â ┼či miere.
12. MIOCARDITE. Reprezint─â afect─âri inflamatorii sau degenerative ale
mu┼čchiului inimii (miocardul) produse de cauze diverse, altele dec├ót cardiopatia ischemic─â. Cauze: a) idiopatice (necunoscute) gener├ónd Cardiomiopatia idiopatic─â: obstructiv─â, restrictiv─â sau congestiv─â; b) cauze infec┼úioase: miocardite virale, rickettsiene, cu protozoare, micotice, bacteriene (bacil difteric, streptococ, pneumococ); c) toxice: medicamente ca citostatice, antidepresive, sulfamide; alcoolul (miocardita alcoolic─â); d) cauze metabolice: caren┼úe alimentare, deficit de vitamine din grupa B, dezechilibre electrolitice (hipopotasemie), endocrinopatii (mixedeme, hipertiroidie), obezitatea, hemocromatoze (excesul de fier); amiloidoza; e) boli de colagen: lupus eritematos diseminat, sclerodermie, poliartrit─â nodoas─â; f) cauze genetice: boli neuromusculare degenerative; g) miocardite post-partum (dup─â na┼čtere). Tratament: ├«nl─âturarea cauzei ┼či tratamentul insuficien┼úei cardiace.
_______________________________________________________________________________

Apa in organismul uman
Nu încape nici o îdoiala , ca dintre toate substantele care intra în corpul omenesc si în cel al animalelor , apa sta pe primul loc în ceea ce priveste cantitatea . Fiziologul Claude Bernard este primul care a încercat , înca din secolul trecut sa calculeze proportia de apa din organismul uman . Cum a procedat ? El a cântarit mumiile egiptene - care erau complet dezhidratate . Apoi a comparat greutatea acestor mumii cu greutatea unor oameni vii de aceeasi înltime si cu trasaturi fizice cât mai asemanatoare mumiilor respective . prin acest procedeu , el a determinat ca apa are o proportie de 90 % în organismul uman . Cifra este pre ridicata . Acest lucru se explica pentru ca uscarea prelungita a mumiilor a dus si la pierdera unor substante solide din corpul lor alaturi de apa .
Ulterior s-au facut cercetari mai precise , care au aratat nu numai câta apa este în organismul uman , dar si chiar câta apa contin tesuturile din care este alcatuit . În medie , un om care cântareste 65 de kilograme poate fi sigur ca aproximativ 41 de kilograme ( 63-70 % ) din organismul sau este apa . Aceasta proportie este valabila si pentru alte animale : câine , pisica , iepure , în general animalele cu sânge cald au aceeasi proportie de apa în organism ca si omul si mai mult au aceeasi proportie de apa în tesuturi ca si omul .
Rolul apei în organism
Apa reprezinta un excelent dizolvant pentu multe substante si este mediul în care se desfasoara cele mai multe reactii chimice legate de metabolismul substantelor si deci de viata . Rolul apei în organismul uman este foarte mare . Chimistii stiu foarte bine ce se întâmpla când vor ca doua substante sa reactioneze între ele . De exemplu din carbonatul de sodiu si sulfatul de cupru ( piatra vânata ) va rezulta carbonat de cupru si sulfat de sodiu . Daca se amesteca cele doua pulberi pur si simplu aceasta reactie nu va avea loc . Este nevoie ca substantele sa fie dizolvate în prealabil în apa pentru ca reactia sa aiba loc.
În organismul uman au loc numeroase reactii chimice care dau nastere la caldura , energie si la metabolismul necesar vietii . Aceste reactii au nevoie de un mediu apos , altfel substantele nu se pot desface în ioni iar reactiile nu pot avea loc .
Pe lânga aceasta apa însasi ese un electrolit slab , care se disociaza în ion de hidrogen ( H+ ) si hidroxil ( OH- ) . Acessi ioni au proprietati catalitice , ei accelerând un numar considerabil de reactii care în mod normal ar dura zile întregi , în prezente ionilor reactiile au loc în câteva secunde .
Apa are si proprietatea de a acumula si de adegaja caldura prin evaporare . Aceste însusiri ale apei au un rol foarte important în fiziologia termoreglarii . La temperaturile ridicate ale verii organismul uman primeste mult mai multa caldura decât are nevoie . Daca aceasta caldura nu s-ar elimina organismul ar avea mult de suferit . Din fericire organismul dispune de serie de mijloace de eliminare a caldurii . Schimbarea apei din stare lichida în stare gazoasa presupune o pierdere de caldura de la corpul unde se afla apa . În corpul omenesc fiecare gram de apa evaporat de pe suprafata pielii ( transpiratie ) la temperatura camerei înlesneste pierdera a 580 de calorii mici .
Introducerea si eliminarea apei din organism
Apa este introdusa în organism sub forma de bauturi împreuna cu alte alimente . Într-adevar , în afara de apa pe careo bem , o cantitate de apa se formeaza în organism prin oxidare diferitelor alimente .
Multa lume considera ca daca manânca o pâine , o friptura , o prajitura sau o leguma nu introduc în organism nici o picatura de apa . Acest lucru este gresit . S-a constatat ca prin completa oxidarea a 100 grame de grasime se formeaza 107 grame de apa , din 100 grame de amidon se formeaza 55 de grame de apa , din 100 grame de albumina se formeaza 41 grame de apa . Dintr-un alt punct de vedere alimentele contin o însemnata cantitate de apa împreuna cu alte substante hranitoare . De regula fructele si vegetalele contin peste 90 % apa , iar alimentele pe care le numim uscate ( pâinea , carnea ) contin între 60 si 85 % apa . Orice aliment pe care l-am considera contine o cantitateapreciabila de apa , în afara cantitatii de apa care se formeaza prin oxidarealimentului respectiv .
Apa luata din stomac si din intestine este transportata de sânge în tot organismul si este retinuta de tesuturi . Rezerva de apa a organismului o constituie în special muschii si pielea , datorita volumului lor . Pe lânga acestea 2 si celelalte organe si parti ale copului omenesc au în compozitia lor o cantitate însemnata de apa ( ficatul , creierul , plasma sanguina , celulele , plâmânii ) .
├Än mod normal organismul uman are nevoie zilnic de 2 litri si jumatate de apa , daruneori aceasta nevoie poate sa seridice p├óna la zeci de litri de apa . ├Äntrebarea este de ce e nevoie sa ÔÇťschimbam apaÔÇŁ ? Este limpede ca daca eliminam apa trebuie sa o si punem ├«napoi . Dar de ce sa o eliminam ? .
Apa se elimina din organism în primul rând prin rinichi ( 1 litru si jumate pe zi ) . De fapt pierdera aceasta variaza între 0,6 - 2 litri pe zi . În unele cazuri se pot atinge valori foarte mari . Astfel , în boli um ar fi diabetul pot fi eliminate cantitati uriase de urina ( 8 - 10 litri pe zi ) .
Rinichii au un rol foarte important : ei extrag din sânge toate substantele nefolositoare sau daunatoare organismului , pe care acesta le-a adunat din tesututri si organe . Pentru a arunca afara aceste substante este neaparat nevoie de apa , în care aceste substante sunt dizolvate . Restul apei se elimina prin plamâni , sub forma de vapori ( ~400 cm2 ) , prin intestine ( 100 - 200 cm2 ) si prin piele ( 500 cm2 ) .
O mare parte din apa se pierde prin plamâni . La câini , care sunt lipsiti de glande sudoribare , evaporarea apei se produce prin gura , prin plamâni si prin caile respiratorii .
Aceasta pierdere a apei este marita prin gâfâire . În acest fel câinele reuseste sa faca vara la marea cantitate de caldura .
În respiratia accelerata la om , în timpul muncii sau a altor eforturi fizice , cantitatea de apa care se elimina prin plamâni creste . Oamenii care muncesc în conditii de temperatura ridicate pot pierde pâna la 6-10 litri de apa .
Starea si reglerea metabolismului apei
Multi oameni si-au pus întrebarea de ce leeste sete ? Setea este semnalul lipsei de apa în organism Celulele din diferite tesuturi ajung la un moment dat sa nu mai aiba destula apa . Acest lucru se întâmpla mai ales vara . Celelele anunta creierul despre lipsa apei . La nivel cerebral informatia este prelucrata si se formeaza senzatia de sete , care ne obliga sa bem apa .
Cât timp poate sa traiasca o vietuitoare fara apa ? Aceasta variza mult de la ospecie la alta . Unele specii , cum sunt molii sau serpii au o rezistenta foarte mare la lipsa apei . La fel si camilele au o rezisenta buna la deshidratare . Însa majoritatea animalelor nu por suferi lipsa îndelungata a apei . Oamenii pierduti în desert fara apa , supravietuiesc cel mult 3 zile .
Metabolismul apei este influentat de multe glande cu secretie interna ( tiroida , glandele suprarenale , glandele genitale , pancreasul , ficatul ) , dar organul cel mai important care regleaza metabolismul apei este hipofiza ( o glanda ce se situeaza sub creier ) . Hormonul lobului posterior al hipofizei - pituitrina - provoaca o diuree puternica ( cresterea cantitatii de urina ) .
Scoarta creierului are un rol foarte important în reglerea introducerii , folosirii si eliminarii apei din orgnism . Ca organ coordonator scoarta creierului intervine în toate aceste procese.
Astfel viata devine indisolubil legata de apa ÔÇŽ
Cantitatea de apa din componenetele lichide ale corpului omenesc :
Plasma Sanguina 3 litri
Lichid interstitial 14 litri
Apa din celule 29 litri
Procente de apa în corpul omenesc :
Creier 75 %
Plamâni 80 %
Inima 79 %
Splina 75 %
Rinichi 82 %
Sânge 83 %
Muschi 75 %
Oase 22 %
_______________________________________________________________________________

Biogazul
Formarea de gaze combustibile, prin descompunerea substantelor organice umede in medii lipsite de oxigen molecular, este un proces care se produce in mod natural pe Terra. Metanul este constituentul lor principal. Asa s-au format in sedimentele din adâncul pamântului gazele naturale, pe seama plantelor si animalelor preistorice.
Primele explicatii stiintifice privitoare la geneza gazelor combustibile apar spre sfârsitul secolului al XVII-lea, perioada in care se naste atat chimia moderna cat si una din ramurile ei de baza - chimia gazelor. Volta este acela care a extras pentru prima data hidrocarbura metan din gazele colectate din mlastini.
Agentii fermentarii anaerobe ai celulozei la temperaturi mezofile (20 - 45┬░ ) au fost cercetati de S├Âhngen, Hoppe-Seyler si Omelanski. Ultimul a stabilit in 1899 ca la acest proces participa 2 specii de bacterii. Printre produsii de fermentatie ai celulozei una dintre ele formeaza cantitati importante de metan - Bacillus cellulosae methanicus - iar cealalta, cantitati importante de hidrogen - Bacillus cellulosae hydrogenicus. Ulterior aceste specii au fost reunite sub denumirea comuna de Methanobacterium omelianski.
De îndata ce oamenii au constatat ca celuloza poate fi descompusa pana la metan de catre bacterii, au întrezarit posibilitatea obtinerii de energie in regim controlat din biomasa ( materiale vegetale si reziduale ).
Pana la al II-lea razboi mondial fermentarea anaeroba controlata s-a extins, aproape in exclusivitate, in statiile de epurare ale oraselor mari din Europa si America. Producerea si folosirea biogazului a fost neglijata, majoritatea statiilor nefiind dotate cu sisteme de captare a acestuia.
Materia organica moarta înmagazineaza energie solara convertita in energie chimica, in componentele fotosintetizate de plantele din care a provenit. O cantitate apreciabila din energia solara, acumulata de plante, este stocata in celuloza.
Celuloza este principala componenta a materiei organice din care rezulta metan prin bioconversie. Continutul in celuloza, raportat la substanta uscata, este de 35-50% in produsele secundare din agricultura. Cantitati mai mari de celuloza se gasesc in gunoaiele provenite de la animalele crescute pe asternut.
Alte surse de biomasa, care pot fi convertite in biogaz, sunt reprezentate de biomasele foarte hidratate. Intr-o clasificare a biomaselor, in raport cu problemele de energie, cercetatorii au inclus in grupa biomaselor foarte hidratate, plantele acvatice si algele. Acestea au un continut in apa in jur de 95%.
Caracteristic pentru culturile energetice foarte hidratate este capacitatea extrem de mare de a-si multiplica biomasa, intr-un timp relativ scurt, ceea ce creeaza o disponibilitate de materie organica ce poate fi folosita in filiera de metanizare.
Dintre plantele acvatice, cea mai cunoscuta este zambila de apa (Eichhornia crassipes). Ea creste spontan in lacurile din tinuturile tropicale din Africa si America de Sud. Alte asemenea plante sunt: pistia, azola, iarba de mare, alga bruna si laminaria, care creste aproape 50 cm pe zi
In prezent exista 7 procedee principale de recuperare a energiei din reziduurile organice agricole : fermentarea anaeroba la temperatura mediului ambiant, fermentarea anaeroba la temperatura ridicate, descompunerea anaeroba termofila, distilarea destructiva, compostarea, incinerarea si transferul de caldura; dintre aceste procedee, fermentarea anaeroba prezinta potentialul cel mai ridicat de recuperare a energiei.
Prin fermentare anaeroba , microorganismele descompun materia organica, eliberând o serie de metaboliti continand in principal bioxid de carbon si metan constituie biogazul. Drept combustibil este folosit fie direct, fie numai metanul purificat.
Dintre componentele chimice ale materiei organice, grade mai ridicate de conversie in biogaz au celulozele, hemicelulozele si grasimile.
Fermentarea anaeroba, folosita pentru producerea si captarea biogazului, este un proces dirijat de descompunere a materiei organice umede, in conditii controlate de mediu, in absenta oxigenului molecular si a luminii.
In aceasta faza actioneaza microorganisme fermentative nespecializate, cu capacitate de producere de acizi organici. Ele sunt bacterii celulozice, lactice, acetice, sulfat-reducatoare si denitrificatoare, etc. precum si numeroase specii de ciuperci si unele drojdii.
In faza metanogena actioneaza bacteriile metanogene, anaerobe, specializate in producerea de metan. In acesta se mai gasesc si urme de hidrogen, hidrogen sulfurat, mercaptani ,vapori de apa, amoniac, azot, indol si scatol.
Hidrogenul si bioxidul de carbon reprezinta un substrat caracteristic pentru metanogeneza. Majoritatea metanobacteriilor folosesc ca substrat numai hidrogenul si bioxidul de carbon. Metanul se formeaza prin reducerea bioxidului de carbon si oxidarea hidrogenului gazos (H+) de catre metanobacteriile care folosesc hidrogenul:
CO2 + 4H2O ® CH4 + 2H 2O + energie
Bacteriile metanogene sunt foarte variate in privinta insusirilor morfologice, dar unitare din punct de vedere biochimic si fiziologic. Sunt singurele microorganisme care au o respiratie strict anaeroba si capacitatea de a produce metan prin procese metabolice. Ca forme de viata dintre cele mai vechi de pe Terra, bacteriile matanogene au fost incluse in regnul Archaebacteria.
Metanul este componenta care confera valoare energetica biogazului. In stare pura metanul este un gaz combustibil lipsit de culoare, miros sau gust, mai usor decat aerul, arde cu o flacara albastruie si are o putere calorica de 37 MJ/ml, putin mai ridicata decat a motorinei. Biogazul comparativ cu metanul pur are o putere calorica de 25 MJ/ml, din cauza bioxidului de carbon cu care e in amestec.
Stocarea biogazului, chiar pentru intervale mici de timp, face parte din instalatia de fermentare anaeroba. Întrucât metanul nu se lichefiaza la temperatura ambianta, indiferent de presiunea folosita, el se pastreaza la presiuni joase in containere cu volum mare sau la presiuni ridicate volume mici. De exemplu o butelie de 0,1 ml contine la presiunea de 200 bari 28 ml biogaz, cu care un tractor greu poate functiona 8 ore.
O statie de biogaz mare, industriala este formata din:
1 - statie de pompare a apei reziduale
2 - decantor gravitational
3 - Ingrasator de namol
4 - statie de distributie a namolului
5 - reactor de fermentatie anaeroba dotat cu un clopot metalic pentru captarea biogazului.

________________________________________________________________________________

Comportarea genelor. Echilibrul Hardy-Weinberg.

Experimentele desf─â┼čurate de W. Johannsen cu specii pure ale Phaseolus vulgaris au permis distinc┼úia ├«ntre genotipul ┼či efectele mediului ├«nconjur─âtor asupra genotipului care conduc ├«mpreun─â la propagarea specific─â a fenotipului unui organism. Chiar dac─â varia┼úiile cauzate de mediul ├«nconjur─âtor pot conduce la diferen┼úe doar fenotipice ale unei ÔÇťlinii pureÔÇŁ o selec┼úie cu astfel de linii ar trebui sa fie neafectat─â. Aceste experimente au fost condi┼úii esen┼úiale pentru evaluarea teoretic─â ┼či statistic─â a frecven┼úei alelelor ├«n interiorul popula┼úiilor.

O precondiţie importantă în atingerea rezultatelor de reproductibilitate este folosirea unor surse definite de material. Linii genetice pure nu sunt întotdeauna la îndemână de la început.

Complet independente de ├«ncerc─ârile despre care am vorbit p├ón─â acum sunt studiile lui danezului W. Johannsen care a studiat variabilitatea fasolei fran┼úuze┼čti (o varietate de Phaseolus vulgaris). Numeroase linii pure care difer─â ├«n anumite caracteristici cum este diferen┼úa de m─ârime, exist─â obligatoriu ├«n aceast─â varietate ce se autopolenizeaz─â. Aceste diferen┼úe sunt determinate genetic ┼či devin astfel un element al genotipului. Dar pentru un num─âr de motive cum ar fi, de exemplu, pozi┼úia p─âst─âii ┼či diferen┼úele rezultate din aprovizionarea cu substan┼úe asimilate ┼či cu alte nutrimente produc fiec─ârei plante s─â creasc─â ├«n propor┼úii diferite. Distribu┼úia aceasta este cauzat─â de factori externi reprezent├ónd un element al fenotipului care este ob┼úinut prin combinarea unor caracteristici ereditare cu factorii de mediu.

Johannsen a ales cel mai mic ┼či cel mai mare tip de p─âstaie din varia┼úia fenotipic─â a unei linii pure produs─â prin cultivarea mai multor genera┼úii pentru care nu a mai observat o schimbare a greut─â┼úii medii. O selec┼úie ├«n interiorul liniilor pure este f─âr─â efect (vezi tabelul). Bazat pe aceste descoperiri Johannsen a legat termenii genotip ┼či fenotip.

Varia┼úiile cauzate de mediu trebuiesc totu┼či luate ├«n considerare c├ónd intersect─âm valorile. Un exemplu va ilustra aceasta. E. M. East (1910) a intersectat o specie de gr├óu cu spice lungi cu una cu spice scurte. Prima genera┼úie a fost intermediar─â dar nu strict uniform. Cea de-a doua genera┼úie a ar─âtat varia┼úii mai mari deoarece influen┼úa factorilor de mediu ┼či apari┼úia diferitelor genotipuri s-au suprapus. ├Än aceste cazuri este imposibil s─â identifici genotipurile direct.
Rezultatele sunt cele obţinute de W Johannsen în 1903, 1926.
Rela┼úia dintre greutatea medie a genera┼úiei ÔÇťmam─âÔÇŁ ┼či a genera┼úiei ÔÇťfiic─âÔÇŁ la o varietate de fasole.
greutatea boabelor ÔÇťmam─âÔÇŁ greutatea boabelor ÔÇťfic─âÔÇŁ
categorii de greutate
10 20 30 40 50 60 70 80 90 media
20 - 1 15 90 63 11 - - - 43,8
30 - 15 85 322 310 91 2 - - 44,5
40 5 17 175 776 956 283 24 3 - 44,2
50 - 4 57 305 521 196 51 4 - 48,9
60 - 1 23 130 230 168 46 15 2 51,9
70 - - 5 53 175 180 64 15 2 56,0
total 5 38 170 1676 2255 928 187 33 2 47,92

Echilibrul Hardy ÔÇô Weinberg
Savan┼úii Hardy (englez) ┼či Weinberg (german) au putut demonstra c─â frecven┼úa homozigo┼úilor ┼či cea a heterozigo┼úilor ├«ntr-o popula┼úie r─âm├óne constant─â timo de genera┼úii dac─â anumite condi┼úii sunt ├«ndeplinite. Legea omonim─â permite calculul teoretic al frecven┼úei pe care o are un anumit ├«n cadrul unei popula┼úii indiferent de num─ârul de alele existente.

Legile mendeliene pornesc de la doi p─ârin┼úi individuali ├«mpreun─â cu descenden┼úii lor. Problemele despre ereditate a┼ča cum au fost descrise p├ón─â acum pot fi ├«n┼úelese numai sub anumite condi┼úii. Ra┼úii precum 3:1 pot fi cu greu descoperite ├«n natur─â deoarece fiecare specie trebuie privit─â ca un grup de popula┼úii ├«n care un anumit genotip apare ├«n cantit─â┼úi greu de determinat. Frecven┼úa unei alele poate fi foarte mic─â ┼či combina┼úiile genetice la care aceasta va lua parte vor fi ├«n consecin┼ú─â foarte rare.

Cei doi savan┼úi au demonstrat independent ├«n 1908 respectiv 1909 faptul c─â frecven┼úa homozigo┼úilor ┼či cea a heterozigo┼úilor r─âm├óne constant─â timp de genera┼úii cu condi┼úia ca:
ÔÇó popula┼úia s─â fie foarte numeroas─â
ÔÇó indivizii s─â se poat─â ├«mperechea f─âr─â constr├óngeri (├«n cazul ├«n care apar┼úin sexelor opuse ┼či locuiesc ├«n acela┼či loc ┼či ├«n acela┼či timp, binen┼úeles)
ÔÇó nu exist─â selec┼úia anumitor alele
ÔÇó nu apare migrare de gene
ÔÇó nu apar muta┼úii.
Modelul lor matematic s-a propagat în literatură sub denumirea de echilibrul Hardy-Weinberg.
Considera┼úii: Se dau dou─â perechi de alele A ┼či a ┼či presupun├ónd c─â frecven┼úa lui A este p=0,9(=90%) cea a lui a fiind q=0,1(=10%) ceea ce conduce la p+q=1.

├Äntr-o popula┼úie vor exista genotipurile AA, Aa ┼či aa. Celulele germinate produse vor con┼úine at├ót A c├ót ┼či a. Dac─â ele se intersecteaz─â probabilistic trebuie ┼úinut cont c─â celulele care ├«l con┼úin pe A au frecven┼úa p iar cele cu a frecven┼úa q. Corespunz─âtor cu aceste genotipuri ele apar ├«n urm─âtoarele genera┼úii cu urm─âtoarele frecven┼úe:
AA = 0,9 x 0,9 = 0,81
Aa = 0,9 x 0,1 = 0,09
aA = 0,1 x 0,9 = 0,09
aa = 0,1 x 0,1 = 0,01
sau, într-o exprimare matematică: AA=p2; Aa + aA = 2pq; aa=q2 sau
p2 + 2pq + q2 = (p+q)2 = constant
Sau, exprimat ├«n cuvinte: ├«n condi┼úiile men┼úionate mai sus, rata original─â a alelelor A ┼či a va fi men┼úinut─â cu fiecare genera┼úie. Poate fi orice num─âr de alele pe gen─â ├«ntr-o popula┼úie. Genomul fiec─ârui individ este de aceea doar o selec┼úie aleatoare din ├«ntregul ÔÇťbazinÔÇŁ de gene.

Legea Hardy-Weinberg permite calcularea frecven┼úei heterozigo┼úilor individuali. ├Än cazul existen┼úei a dou─â alele ea nu poate dep─â┼či 0,5. Dac─â o alel─â are o frecven┼ú─â sporit─â, atunci rela┼úiile genotipice se vor deplasa ├«n favoarea creeri acestui tip de homozigot. Dar deoarece precondi┼úiile lui Hardy-Weinberg nu sunt ├«n general ├«ndeplinite, popula┼úiile de plante fiind ├«n general foarte mici ┼či autopoleniz├óndu-se, legea nu poate fi aplicat─â aici. Mendel ├«nsu┼či a atacat problema ├«n studiul s─âu clasic din 1866 ┼či ┼či-a pus ├«ntrebarea de ce se opresc ra┼úiile de ├«mp─âr┼úire consecutive, ├«n cazul ├«n care descenden┼úii unei noi genera┼úii se intersecteaz─â ├«ntre ei. El a f─âcut urm─âtoarea extrapolare, presupun├ónd c─â porne┼čte de la patru plante:
generaţia A(A) Aa a(a) valorile relative A(A):Aa:a(a)
1 1 2 1 1 : 2 : 1
2 6 4 6 3 : 2 : 3
3 28 8 28 7 : 2 : 7
4 120 16 120 15 : 2 : 15
5 496 32 496 31 : 2 : 31
n 2n-1 : 2 : 2n-1
├Än cea de-a zecea genera┼úie 2n-1 este 1023. Sunt corespunz─âtor 2048 de plante care deriv─â din aceast─â genera┼úie, 1023 cu caracter dominant, 1023 cu caracter recesiv ┼či doar dou─â hibride.

Analiza statistic─â a rezultatelor geneticii.

S-a pus problema analizei ┼či reprezent─ârii fenomenelor de mas─â cum sunt frecven┼úa alelelor ├«n popula┼úii prin calcule statistice ┼či probabilistice. Rezultatele experimentelor pot fi grupate ├«n jurul unei valori medii. Pentru a descoperi dac─â dou─â seturi de valori reprezint─â de fapt aceea┼či lege sau lucruri complet diferite se face testul de toleran┼úe ÔÇťt-testÔÇŁ (const─â ├«n aplicarea difern┼úelor pe o un grafic, rezultatul ob┼úinut trebuind s─â concorde cu curba lui Gauss ÔÇô vezi mai jos). Acesta d─â r─âspuns ├«ntreb─ârilor privitoare la c├ót de mult difer─â sensul a dou─â seturi de m─âsur─âtori.
Testul ÔÇťchi2ÔÇŁ ├«┼či are scopul ├«n verificarea rezultatelor experimentale cu rezultatele teoretice. Cu c├ót valoarea acestuia este mai mic─â cu at├ót se observ─â c─â legea este respectat─â altfel a ap─ârut o devia┼úie ├«n procesul de transfer a genelor (testul const─â ├«n calcularea erorii relative a m─âsur─âtorilor ┼či impunerea ca ea s─â fie cuprins─â ├«ntr-un anumit domeniu).
s = suma (xi ÔÇô X)2 /n-1 ├«n care X este valoarea a┼čteptat─â iar xi valoarea ob┼úinut─â

MENDEl, redescoperitorii s─âi ┼či geneticienii secolului nostru nu au reu┼čit niciodat─â s─â ob┼úin─â valoarea exact─â a ra┼úiei de ├«ncruci┼čere 3:1. Ra┼úii precum aceasta sau cea de 1:1 sunt valori idealizate. ├Än ciuda faptului c─â interpretarea mecanismului lor este plauzibil─â, trebuiesc puse c├óteva ├«ntreb─âri nu doar de un matematician ci ┼či de un genetician practician.
C├ót de mare este devia┼úia fa┼ú─â de valorile teoretice care ne-am fi a┼čteptat s─â apar─â?
Cât de multe specimene trebuiesc luate în considerare pentru a avea erori neglijabile?
Exist─â metode de optimizare a modului de lucru?
R─âspunsurile la aceste ├«ntreb─âri pot fi date doar prin intermediul calculelor probabilistice. De la ├«nceput trebuie spus c─â nu se a┼čteapt─â un r─âspuns cert: DA sau NU ci unul care s─â afirme cu ce probabilitate o presupunere este valabil─â sau care este diferen┼úa semnificativ─â ├«ntre dou─â seturi de m─âsur─âtori. Geneticianul este ajutat de c├óteva formule care le poate aplica ┼či de tabele calculate la care poate face referire. Condi┼úia necesar─â pentru uzul aproxim─ârilor matematice este alegerea formulei corecte. Trebuie l─âmurit dac─â propriile valori experimentale satisfac respectivele condi┼úii.
Toate acestea sunt necesare în vederea observării schimbărilor în raportul de segregare, fie datorită mutaţiilor (raze X, etc...) fie datorită cosangvinizării sau a ingineriei genetice.
______________________________________________________________________________


CompozitiA ChimicA A CeluleI



Cercetarile privitoare la compozitia chimica a celulei au scos in evidenta faptul ca toate elementele identificate in celulele organismelor se gasesc si in afara acestora, adica in mediul natural.Dar ,spre deosebire de acesta, in celulele vii elementele chimice se gasesc in concentratii diferite.Acest fapt se datoreste capacitatii invelisurilor celulare de a selecta numai acele elemente necesare desfasurari metabolismuli cellular.
Peste 95% din masa celulei este reprezentata de 4 elemente:oxygen,carbon,hydrogen si azot. Alte cateva procente sunt reprezentate de CA,P,K,S,Na,Fe,Mg,Cl,Cu, s.a.
Dupa modelul de participare la alcatuirea substantei vii, elementele chimice au fost inpartite in:
ÔÇómacroelemente:O,C,H,N,P,K,Ca,S,Mg,Fe,Na,Cl,Al
ÔÇómicroelemente:Mn,B,Sr,Cu,Ti,Zn,Si,Bo,Br,F,Rb,Sn,Ni
Acestea se afla in proportii cuprinde intre miimi de procente,zecimi de miimi de procente si sutimi de miimi de procent.
ÔÇóultramicroelemente:As,Mo,Co,I,Pb,Hg,Ag,Au,Ra
Aceestea se afla in proportii infime,de ordinul milionimilor de procent.
Micro- si ultramicroelementele, participand in proportii atat de mici in viata celulei, au fost denumite oligoelemente.
Elementele chimice din celula vie nu sunt independente ci sub forma de compusi sau substante organice si anorganice.

Principalii compusi chimici din celula vie

Din punc de vedere al compozitiei moleculare,o celula vie este alcatuita din apa,proteine,lipide,glucide, acizi nucleici si alte molecule organice si anorganice,conform tabelului de mai jos.




Componente % din greutate
apa 10-98%
substante proteice 7-20%
ARN 0.7%
ADN 0.4%
lipide 1-3%
polizaharide 1-2%
alte molecule organice 0.4%
Saruri minerale 1.5%

Apa

Apa reprezinta mediul in care se petrec procesele caracteristice vietii celulare. Extragerea apei din celule, prin diferite procedee, determina suspendarea. Dar nu si suprimarea proceselor vitale. Conservarea prin deshidratare a unor bacterii, seminte sau celule umane a suspendat procesele vitale pentru mai multe mii de ani. Revitalizarea a fost posibila dupa hidratarea treptata si controlata in laboratoare speciale.
Ouale de la o specie de crevete (Artemia), congelate la ÔÇô271┬░C au generat embrioni normali dupa decongelare si crestere in conditii normale.

Proteinele
Proteinele au rolul cel mai important in edificarea celulelor vii, deoarece intra in alcatuirea componentelor celulare si sunt implicate, sub forma enzimelor, in functionarea tuturor sistemelor biologice.
Din punct de vedere chimic, sunt alcatuite din C,H,O,N, adeseori S si, uneori, P,Fe,Cu,Mg,Co,Mo. Spre deosebire de alte macromolecule, cele proteice sunt de dimensiuni foarte mari, deoarece in alcatuirea lor intra un numar mare de unitati structurale numite monomeri sau aminoacizi diferiti. Aminoacizi se leaga intre ei intr-o anumita ordine, formand lanturi mai lungi sau mai scurte. Legaturile care se stabilesc intre aminoacizi se numesc peptidice iar lanturile rezultate, polipeptidice.
Din combinarea, intr-o anumita ordine, a celor 20 de aminoacizi frecvent intalnit in proteine, rezulta un numar impresionant de proteine, dupa cum rezulta din tabelul de mai jos.




Numarul de aminoacizi care se combina intre ei Numarul de proteine posibile
5 120
6 720
7 5040
8 40320
20 2432902008176640000

Rezulta de aici ca proteinele, care se intalnesc in toate celulele organismelor, au anumite particularitati determinate de numarul si compozitia in aminoacizi, ordinea acestora in lanturile polipeptidice si dispozitia lor in spatiu.
Toate celulele organismelor contin proteine, intr-o proportie mai mare sau mai mica. De exemplu, la om, proteinele prezinta circa 63% din substanta uscata, semintele leguminoaselor contin 25-45% proteine, ale cerealelor, 12% in timp ce tubeculii de cartof au doar 2%.
Sensul, viteza si succesiunea reactiilor chimice din organismele vii sunt determinate de enzime (fermenti), adevarati ÔÇťingineri chimistiÔÇŁ ai celulelor. Enzimele sunt o categorie de substante proteice cu rol esential in metabolismul organismelor, deoarece ele intervin atat in descompunere substantelor complexe in compusi simpli, usor de asimilat, cat si sinteza substantelor asupra carora actioneaza.
Dintre cele mai cunoscute enzime mentionam pepsina din stomacul animalelor, care descompune proteinele in segmente de polipeptide, acestea, la randul lor, sunt descompuse in aminoacizi de catre tripsina, o enzima din intestin.

Acizii nucleici

Acizii nucleici detin rolul cel mai important in depozitarea si transmiterea informatiei genetice, fiind implifcati in fenomenele ereditatii si procesele evolutiei. Se cunosc doi acizi nucleici: acidul dezoxiribonucleic (AND) si acid ribonucleic (ARN). Monomerii din care sunt alcatuiti cei doi acizi nucleici poarta denumirea de nucleotide. O nucleotida este alcatuita din acid fosfatic, un glucid si o baza ciclica azotata (pirimidinica sau purinica). Acestea sunt legate intre ele formand lanturi polinucleotidice.
Nucleotidele din cei doi acizi sunt urmatoarele:




ACIZI NUCLEICI NUCLEOTIDE
Acid fosforic Glucid Baze pirimidinice Baze purinice
ADN acid fosforic dezoxiriboza citozina
timina guanina
adenina
ARN acid fosforic riboza citozina
uracil guanina
adenina

Glucidele

Glucidele (hidrati de carbon)- sunt alcatuite din C,H,O, raportul dintre H si O fiind de 2:1, ca si in molecula apei. Raspandirea lor in celulele vii este universala. Rolul glucidelor in viata organismelor este foarte important Unele dintre ele , cum ar fi amidonul (la plante) si glicogenul ( la animale) au rol energetic, constituind sursa de energie necesara activitatilor vitale. Celuloza intra in structura peretilor celulelor vegetale, asigurandu-le forma si stabilitatea. Cele mai simple glucide sunt monozaharidele (glucoza, galactoza, maltoza, etc.); glucidele complexe se numesc polizaharide (amidon, celuloza, glicogen, chitina, s.a.). Se pot combina cu lipidele formand glicolipide sau cu proteinele, rezultand glicoproteine.

Lipidele

Lipidele sunt substante organice cu functii multiple in viata celulelor. Sunt alcatuite din C,H,O; unele mai contin N si P.
O parte dintre lipide (grasimi si uleiuri) furnizeaza combustibilul in care se afla stocata energia obtinuta in urma proceselor de nutritie a organismelor. O alta parte formeaza, impreuna cu proteinele, lipoproteinele care edifica toate tipurile de membrane celulare (biomembrane). Se pot combina si cu polizaharidele, caz in care formeaza lipopolizaharidele, componenta principala a peretilor celulari la unele bacterii sau se combina cu grupari fosfatice si formeaza fosfolipidele, componenta majora a membranelor celulare.
________________________________________________________________________________


Primii locuitari ai planetei noastre.
Începutul vietii pe Pãmânt.


-mai timpuriu:-dezvoltarea Universului si a sistemelor solare
-formarea Sistemului Solar
-dezvoltare biologicã:-formarea Pãmântului
-formarea scoartei pãmântesti
-formarea atmosferei terestre si a învelisului acvatic
-formarea substantelor organice
-formarea proteinelor
-apartia vietii (în urmã cu 3000mil. de ani în urmã)
-cu 4600 mil. de ani în urmã:-primele organisme preistorice mici
-fosile preistorice de organisme mici
-organisme preistorice multicelulare
-plante preistorice
-cu 2600 de mil. de ani în urmã:-spongieri
-viermi
-celenterate
-artropode
PERIOADA PRECAMBRIANÃ: -a început o data cu întãrirea scoartei terestre si a tinut pânã la aparitia animalelor cu schelet tare.
-geologii o împart în douã:1.perioada arhaicã
2.perioada proterozoicã
PERIOADA PALEOZOICÃ-împãrtitã în sase perioade:
1. CAMBRIAN -început în urmã cu 570 mil.de ani
-aparitia algelor
-primele urme ale plantelor cu vase conducãtoare
-aparitia animalelor nevrtebrate
-aparitia trilobitilor
-aparitia echinodermelor
2.ORDOVICIAN-început în urmã cu 500 mil.de ani
-pesti fãrã mandibule
-aparitia grapolitilor
-aparitia celenteratelor
-aparitia artropodelor
-aparitia cefalopodelor
3.SILURIAN -a început in urmã cu 445mil. de ani
-aparitia masivelor de corali
-aparitia plantelor de uscat
-primele animale terestre (artropode)
-primii pesti cu mandibule
4.DEVONIAN -a început cu 395 milioane de ani în urmã
-aparitia unor plante superioare
-primele plante lemnoase
-primele insecte
-dezvoltarea pestilor
-primii amfibieni ÔÇôaveau corpul de un metru lungime, picioare
dezvoltate, pentadactile; ei au petrecut multã
vreme înotând si vânându-si prada în apã;
preistoricul Ychtiostega este unul dintre acestia.



-amfibianul cu numele Diplovertebron avea o dimen-
siune de abia o jumãtate de metru. Avea membre bine dezvoltate, dar stãtea mai mult în apã, deoarece acolo
îsi gãsea hrana.



-amfibienii Seymouria prezentau deja caracteristici
de reptile. Cercetãtorii considerã cã aceste animale
sunt strãmisii reptilelor. Ei atingeau o lungime de
0,60 m. Aveau dintii ascutiti ceea ce dovedeste cã
erau rãpitoare.
5.CARBONIFER ÔÇôa ├«nceput cu 345 de milioane de ani ├«n urm├ú
-primele pãduri
-dezvoltarera amfibienilor (amfibienii Seymouria)
-primele insecte cu aripi
ÔÇóvegetatia dens├ú asigur├ú conditii de viata
insectelor, pãinajenilor, si altor nevertebrate
ÔÇólibelula primitiv├ú Meganeura avea o lun-
gime a aripilor de 70 de cm; ea se hrãnea cu
artropode mici.
-aparitia reptilelor -reptila timpurie, Diadectes, mãsura de la nas
pânã la vârful cozii cca 2 m lungime. Dentitia dovedeste cã era erbivor.
Picioarele nu erau prea stabile, dar destul de puternice ca sa-i sustinã greutatea.
-aparitia primelor angiosperme.
6.PERMIAN ÔÇôa ├«nceput acum 280 de milioane de ani
-aparitia reptilelor cu mamele sau reptilelor cu caracter de mamifer
ÔÇó dupa multe milioane de ani, reptilele au suferit modific├úri. Li s-a ├«nt├úrit
dentitia, picioarerle, iar unele specii nu mai aveau tegument cornificat, ci
corpul le era acoperit cu pãr.


Pelycosaurus -au fost reptile-ÔÇťmamiferÔÇŁ. S-au ├«mp├úrtit in trei
grupe ai carar doi reprentanti caracteristici au
fost Dimetrodon si Varanosarus care se vãd în
imagine.



Edaphosaurus (Soparla terestr├ú) a fost o reptila-ÔÇťmamiferÔÇŁ. Ea este str├úmosul primelor mamifere. Exemplarul din imagine a trait probabil in carboniferul superior. Primele specii erau mici de statur├ú, dar urmasii lor din permian masurau chiar si peste 3 m ├«n├últime.

Scutosaurus era dezvoltat cât un taur.
Se caracteriza printr-un corp greoi acoperit cu piele grea, cornoasã, cu aspect de armurã, picioare urâte, si un cap aproape nesemnificativ fatã de corp.



Sauroctonus (ucig├útorul de sop├órle)era o reptil├ú ÔÇťmamiferÔÇŁ s├úlbatic├ú.
Dintii ascutiti duc la concluzia cã a fost un animal prãdãtor.





CÂND DINOZAURII DOMINAU PÃMÂNTUL

Era mezozoicã reprezintã tranzitia între lumea vie anticã si lumea vie mai
evoluatã.
Lumea vegetalã si animalã se deosebea esential de cea din erele anterioare.
Mezozoicul a durat cca 160 mil de ani.
Savantii o impart in 3 perioade:
1.PERIOADA TRIASICA ÔÇôa inceput cu 225 mil. de ani ├«n urm├ú
-dezvoltarea angiospermalor
-aparitia coralilor superiori
-dezvoltaarea amonitilor
-formarea cefalopodelor cu doua branhii
-formarea reptilelor
-aparitia primilor batracieni
Broastele au aparut in triasic. Acest Triadobatrachus a fost unul dintre reprezentantii importanti ai batracienilor primitivi.
-primele mamifere
2.PERIOADA JURASIC├â ÔÇôa ├«nceput cu 195 mil de ani ├«n urm├ú
-începutul dominatiei dinozaurilor

Dinozaurul Hypsilophodon era un animal mic de 60 de centimetri. Prin dimensiune putea fi o pradã usoarã pentru carnivori, dar natura l-a înzestrat cu picioare lungi ca sã scape prin fugã de urmãritori.

Dinozaurul Polacanthus ÔÇťcu mai multe coloane vertebraleÔÇŁ se ap├úra e carnivore cu spinii mari dorsali de pe pielea groas├ú si cornoas├ú de pe spate, iar coada format├ú din pl├úci osoase devenea periculoas├ú si astfel le t├úia pofta de m├óncare.

Stegosaurus (sopârla de acoperis) era un dinozaurian cãruia îi cresteau pe spate plãci osoase mari, iar coada îi era acoperitã cu niste spini ca niste pumnale.
Reptila primitivã numele acesta datoritã aspectului exterior al plãcilor, de olane de acoperis.

Ceratopsidele, adicã dinozaurii cu corn, îi tineau departe pe atacatori cu ajutorul coarnelor de diferite forme is mãrimi, dar înainte de a se încaiera, încercau sã la taiee cheful de luptã, arãtându-is prin aplecarea capului plastronul înspãimântãtor. Aceasta este înfãtisarea unui
Triceratops; acesta cântarea 5 tone.



Torosaurus, era un ceratopsid extrem de greu
care cântarea 8 tone.

________________________________________________________________________________

Efectele fumatului asupra sanatatii omului






Fumatul este cunoscut de acum 300 de ani dar a inceput sa se raspandeasca dupa cel de-al doilea razboi mondial in toate tarile lumii. S-a stabilit ca in lume la ora actuala fumatul este raspunzator pentru mai mult de 1 milion de decese anual.
In ultimii 40-50 de ani a fost dovedit tot mai clar ca tutunul contine substante nocive (canceroase si iritante) .
Cunoscuta tigara exercita actiuni multiple asupra fumatorului insu┼či cat ┼či asupra celor din jur.
Tutunul are o compozitie complexa. In frunze se gasesc diverse componente chimice: celuloza, proteine, amidon, steroli, minerale etc. Dar veti putea spune ca ace┼čti compu┼či se mai gasesc ┼či in alte plante dar tutunul are ca substante specifice nicotina si isoprenoizii(hidrocarburi nesaturate)
Multa vreme s-a crezut ca nicotina este cel mai toxic agent activ al tutunului ┼či intr-adevar este o otrava foarte puternica, o doza de 5mg de nicotina fiind suficienta pentru a omora un caine in cateva clipe prin paralizia nervilor motori iar una de 60mg este la fel de eficienta pentru om.
Nicotina este un lichid incolor in clipa extragerii dar in contact cu aerul si lumina se coloreaza in brun. Are un gust amar ┼či iritant iar mirosul este slab la rece ┼či asfixiant la caldura.
Prin ardere tutunul i┼či modifica compozitia initiala dand na┼čtere la noi substante : o intreaga mixtura de gaze, vaapori necondensati, si substante particulare variabile. Fumul inhalat este un aerosol( =particule lichide ┼či solide de dimensiuni f. mici, intre 0.001 si 100 microni) concentrat cu miliarde de particule pe cm┬│. Temperatura I zona de ardere a unei tigari este in jur de 884┬░c. printre noile componenete ale fumului de tigara se numara oxidul de carbon, gudronul si alte subst. iritante pentru sistemul respirator.
Oxidul de carbon este un componet foarte nociv al combustiei tutunului. Concentratia lui variaza dupa modul in care este fumat astfel: 2% in fumul de pipa, 3-4% in fumul de tigara si in trabuc atinge valoarea de 6%. Hemoglobina formeza cu acesta un compus stabil (hemoglobina are o afinitate mai mare pentru oxidul de carbon decat pentru oxigen deoarece cu acesta din urma compusul rezultat este instabil) facand astfel ca hemoglobina astfel combinata sa devina inutilizabila pentru transportul de oxigen dand na┼čtere la anoxie astfel tesuturile incep sa sufere din cauza lipsei de oxigen.
Diver┼čii iritanti respiratori de mai gasesc in fumul de tutun in concentratii mari patologice iar printre ace┼čtia se numara: acroleina, formaldehida, acidul cianhidric, acetaldehida.
Dar totusi cei mai periculo┼či factori din fumul de tigara sunt substantele cancerigene si cocangerigene care se gasesc in aerosolii produsi de fumul de tigara si care poarta denumirea fenerala de gudroane.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

Bravo...

Mesaj  ThieF la data de Lun Mar 08, 2010 10:07 pm

Bv florine ff buna ideea ....Wink

ThieF
Stage 2

Mesaje: 37
Puncte: 37
Reputatie: 0
Data de inscriere: 19/02/2010
Varsta: 21
Localizare: Oradea/Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

biologie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 10:55 pm

Elefantii

Actualmente elefantii sunt cele mai mari si cele mai grele animale terestre,pe linga faptul ca au dintii incisivi cei mari lungi,au nasul cel mai lung si poate memoria cea mai buna.Cu toata greutatea lor de mai multe tone,deplasarea lor se poate numi sprintena.In padure,daca este necesar se furiseaza fara zgomot.Acesti ÔÇťuriasi blanziÔÇŁ sunt fiinte sensibile si cu simt afectiv,traiesc in legaturi stranse cu membrii familiei si cu ceilalti membrii ai turmei.Din pacate aceste animale au fost vinate fara mila de om pentru incisivii lor ÔÇôpentru fildesul pretios- si numarul de indivizi ai celor doua specii a inceput sa scada intr-un mod alarmant.

Greutate impresionanta

Masculii din specia elefantului african pot depasi greutatea de 6 tone.Greutatea capului poate avea un sfert din masa corpului.Aceasta parte a corpului,pe linga greutatea sa considerabila,este incarcata si cu mijloace de obtinere a hranei ÔÇô trompa,fildesii,masele de mestecat,uriasii muschi ai maxilarului.
Fildesii elefantilor sunt dinti alungiti ÔÇô incisivi modificati ÔÇô care sunt folositi pentru scoaterea radacinilor din pamant si pentru decojirea pomilor.Elefantii masculi folosesc fildesii in luptele lor de stabilire a ordinii ierarhice,lupte premergatoare perioadei de imperechere.Spre deosebire de dinti,fildesii cresc pe tot parcursul vietii elefantului.S-a inregistrat ca un mascul de elefant african batran avea fildesii de peste 3 m lungime.
Capul elefantului este sustinut de un gat scurt,puternic.De aceea elefantul nu poate sa-si aplece capul pentru a aduna hrana.Aceasta deficienta a fost inlaturata de procesul de evolutie prin dezvoltarea trompei,rezultata din alungirea buzei superioare musculoase si a nasului.Acest organ admirabil al elefantilor este constituit din mii de muschi si este utilizat pentru o sumedenie de operatii,printre care culesul fructelor,aspiratia apei,ruperea crengilor si sapatul radacinilor.Trompa este sensibila atat la mirosuri cat si la pipait,elefantii o folosesc atat la indentificarea unui elefant strain cat si la transmiterea salutului membrilor familiei sau la mangaierea perechii dorite.
Miscarea corpului imens al elefantului nu este deloc greoaie.Gambele scurte si robuste impart in mod egal greutatea pe patru picioare. Ca si calul, si elefantul umbla pe degetele picioarelor.Oasele rasfirate ale degetelor sunt sprijinite de o talpa rotunda si pe un calcai format dintr-un tesut spongios.Pielea groasa care acopera talpa se toceste si se reface in mod continuu.Contrar aspectului diform,elefantul este un animal ager si nu se sperie de nici o forma de relief:traverseaza cu usurinta atat mlastinile cat si terenul stancos, pe teren solid lasand putine urme. Acest urias al uscatului se descurca bine si la inot: folosindu-si trompa ridicata ca tub de respiratie, traverseaza inot raurile si lacurile.

Erbivori

Elefantii sunt erbivori.In afara de iarba padurilor sau a savanelor consuma si alte plante cu tulpina moale,frunze de copaci,diferite fructe si flori,chair crengi,tulpini de copaci sau radacini.Ei trebuie sa manance enorm de mult pentru a satisface necesarul de energie a corpului lor imens si pentru a completa materialele ce formeaza tesuturile acestuia.Marea parte a zilelor o petrec in cautarea hranei,pentru a asigura necesitatile mari de vitamine si saruri minerale ale organismului.Intr-o zi ÔÇô in cca 16 ore ÔÇô un elefant poate consuma pina la 225 Kg de alimente.
Elefantul isi foloseste trompa si pentru a-si potoli setea.Are nevoie de foarte multa apa ÔÇôpentru elefantul african 5 litri de apa inseamna o inghititura.Trage apa in trompa,inchide orificiile din capat,dupa care isi indoaie trompa astfel incat capatul sa-I intre in gura,iar apoi evacueaza continutul.Toate acestea nu sunt usor de invatat,de aceea puii de elefanti lipaie apa cu gura.

Gestatie lunga

Perioada de gestatie a elefantului african are o durata de 22 de luni,la elefantul indian de 21 de luni,si femela naste de regula un singur pui. Greutatea puiului nou-nascut este in jur de 100Kg, inaltimea lui este aproape de 1 m. In primii doi ani este alaptat,dar intre timp invata sa-si foloseasca trompa si sa mestece ierburile si tufele. Puii masculi ajunsi in pragul maturitatii - in jur de 14 ani - sunt alungati din turma,pentru ca nu cumva sa se imperecheze cu membrii familiei,puii femele ramanand cu turma toata viata, si pina la prima nastere ajuta la cresterea puilor mai tineri.

Legaturi familiale

Membrii familiei sunt legati ei prin legaturi puternice,toti ajuta la cresterea si apararea puilor.Cateodata,cand elefantii se intalnesc,fug unul catre celalalt si in semn de salut scot un sunet asemanator ce o goarna.Daca totul este in ordine,membrii turmei sunt linistiti,scot un mormait adanc dar daca turma este amenintata de ceva,mormaitul inceteaza si adultii formeaza un cerc in jurul puilor.
Se comporta foarte interesant daca moare vreun membru al turmei.De multe ori raman in jurul lesului,il ating,il mangaie si cateodata incearca si inhumarea.Daca moare un pui de elefant,mama lui aproape ca il jeleste.S-a observat de mai multe ori ca elefantul mama a insfacat puiul mort,l-a dus intr-un loc si a ramas linga el mai multe zile.

Fildesul

Singura sursa de fildes sunt incisivii elefantilor.Acest material a fost pretuit intotdeauna de om.In trecut,cand nu existau inca automobile si pusti,elefantii erau greu de vanat si doar putini cadeau victime oamenilor.Azi,cu ajutorul automobilelor de teren pot fi ajunsi usor din urma si cu ajutorul armelor moderne pot fi impuscati de la o mare distanta.Un numar imens de elefanti au fost macelariti pentru fildesul lor si aceste animale minunate au ajuns in pragul disparitiei.In 1979 in Africa mai traiau in salbaticie 1,3milionae de elefanti dar din cauza braconajului acest numar a scazut la 600000 in 1989.Din cauza ingrijorarii mondiale privind soarta elefantilor in 1989 s-au introdus restrictii internationale privind comertul cu fildes.Aceasta masura s-a dovedit foarte benefica.Dina cauza restrictiilor a scazut cererea de fildes,au scazut preturile si astfel a decazut si comertul ilegal.Numarul elefantilor a africani care traiau in salbaticie in 1995 a fost in jur de 600000.
Elefantul indian ÔÇôca specie ÔÇô ste intr-o situatie mault mai grea.Din cauza reducerii habitatului,in salbaticie mai traiesc 35000-54000 de exemplare,majoritatea lor in India.Alte 16000 de exemplare sunt tinute ca animale domestice in diferite tari din Asia.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

biologie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 10:57 pm

Evoluţia omului


Omul este una din ultimele fiin┼úe ap─ârute pe Terra. Noile descoperiri arat─â apari┼úia primului hominid acum 3-4 milioane de ani ├«n urm─â ┼či prezen┼úa homo sapiens numai acum 250000 de ani.
├Än anul 1974 a fost descoperit ├«n Etiopia scheletul unui hominid dat├ónd de peste trei milioane de ani. Acest hominid se pare c─â mergea pe dou─â picioare st├ónd drept, din┼úii, forma┼úi din molari foarte mari, aveau deja caracter uman. El apar┼úinea familiei ÔÇťaustralopitecÔÇŁ. Craniul acestei clase are dimensiuni modeste de 600-800 cm3.
Evoluţia omului a avut loc foarte lent. Omul progresa din etapă în etapă în funcţie de dezvoltarea sa cerebrală.
Astfel apare ÔÇťhomo habilisÔÇŁ care este obi┼čnuit cu via┼úa ├«n grup. ÔÇťHomo erectusÔÇŁ este primul care cunoa┼čte focul. Fa┼úa sa ├«ncepe s─â se aplatizeze. Volumul cavit─â┼úii cerebrale are o m─ârime medie de 1000 cm3. El apare cu 1,5 milioane ani ├«n urm─â.
├Än continuare apare ÔÇťhomo sapiensÔÇŁ. Acesta are un creier voluminos de 1500 cm3. Este ÔÇť├«n┼úeleptÔÇŁ, ├«┼či ├«ngroap─â mor┼úii ┼či ├«ncepe s─â deseneze pe pere┼úii pe┼čterilor. Resturile fosile ale acestei clase pot fi ├«nt├ólnite pe toat─â suprafa┼úa globului. Scheletul s─âu se aseam─ân─â cel mai mult cu cel descoperit ├«n 1868 la Cro-Magnon, ├«n Dordogne. ÔÇťCro-MagnonÔÇŁ este str─âmo┼čul nostru direct. Din el provine omul modern ÔÇťhomo sapiens sapiensÔÇŁ.
Fiecare element al familiei ÔÇťhomoÔÇŁ a dominat planeta pentru o perioad─â de timp dup─â care a disp─ârut. ÔÇťHomo sapiens sapiensÔÇŁ a existat de peste 35000 de ani. Acest lucru dovede┼čte posibilitatea sa de a se adapta la toate situa┼úiile ostile.
Multe clase au disp─ârut c├ónd condi┼úiile lor de via┼ú─â au fost modificate. Este cazul ÔÇťhomo sapiens neandertalensisÔÇŁ.
Mărimea creierului a fost avantajul care a dus la evoluţia omului. Uneltele au fost prima invenţie a omului. Acestea au dat posibilitatea supravieţuirii.
Evolu┼úia omului s-a desf─â┼čurat pe o perioad─â de peste 4 milioane de ani ┼či ├«nc─â mai continu─â ┼či ast─âzi.

Evolu\ia omului


n\elegerea evolu\iei noastre st` [n descoperirea unui mare num`r de fosile, oase ]i din\i, care au fost descoperite in diferite locuri prin Africa, Europa ]i Asia. Unelte de piatr`, os ]i lemn, vetre de foc, a]ez`ri sau locuri funerare, au fost descoperite, de asemenea. Ca urmare a acestor descoperiri [n archeologie ]i antropologie, s-a reu]it formarea unei imagini despre evolu\ia uman` timp de 4 ÔÇô 5 milioane de ani.

Tr`s`turile fizice ale omului

Omul este situat [n ordinul primantelor. {n acest ordin, omul, [mpreun` cu str`mo]ii no]tri disp`ru\i, ]i rudele noastre cele mai apropiate, maimu\ele africane, sunt considera\i ambii [n familia hominidelor, datorit` asem`n`rilor genetice, cu toate c` tipuri de clasificare des [nt@lnite, [nc` situeaz` marile maimu\e [ntr-o familie separat`, pongidele. Dac` ne folosim de familia hominidelor ca o clasificare, atunci linia evolutiv` uman` separat` din acest grup este plasat` [ntr-o subfamilie, hominine.

Pozi\ia biped`

Mersul pe dou` picioare, este una dintre cele mai timpurii caracteristici evolutive ale homininelor. Aceast` form` de locomo\ie, a dus la modific`ri ale scheletului, mai ales [n partea de jos a coloanei vertebrale, pelvis ]i picioare. Datorit` faptului c` aceste schimb`ri pot fi determinate studiind oasele fosile, pozi\ia biped` este de multe ori v`zut` ca o tr`s`tur` definitorie a subfamiliei hominine.

M`rimea craniului ]i a corpului

Majoritatea abilit`\ilor umane de a se folosi de unelte ]i obiecte felurite, []i are originea [n complexitatea creierului. Speciile umane moderne au volumul cutiei craniene cuprins [ntre 1300 ]i 1500 cm3. {n timpul evolu\iei omului, m`rimea creierului s-a triplat. Aceast` cre]tere [n volum, poate fi pus` pe seama schimb`rilor din comportamentul homininelor. Cu timpul, unelte din piatr` ]i alte artefacte de acest fel, au devenit extrem de numeroase ]i complicate. Descoperirile arheologice, arat` ]i ele o ocupa\ie uman` mai intens` [n fazele mai t`rzii ale istoriei evolu\iei. Cele mai vechi hominide cunoscute, descoperite [n sudul ]i estul Africii, au [nceput s` migreze [n regiunile tropicale ]i subtropicale ale Eurasiei cam acum un milion de ani, ]i [nspre zonele temperate acum 500,000 de ani. Mult mai t@rziu (acum 50,000 de ani), hominidele au fost capabile s` traverseze bariera natural` a apelor, p@n` [n Australia. Doar dup` apari\ia omului modern, migra\ia a atins ]i America, acum 30,000 de ani. Este mai mult ca sigur c` sporirea volumului creierului uman, s` fi participat la o complex` dezvoltare, la elaborarea de unelte , ca ]i la capacitatea de adaptare [n medii noi.
Cele mai vechi fosile umane, arat` diferen\e [ntre m`rimile corpului, care poate s` fie explicat prin dimorfismul sexual la str`mo]ii no]tri. Oasele sugereaz` c` femelele aveau o [n`l\ime de 0.9 ÔÇô 1.2 m ]i 27 ÔÇô 32 kg [n greutate, [n timp ce masculii, aveau mai mult de 1.5 m [n`l\ime ]i [n jur de 68 kg. Motivele care au dus la aceste modific`ri de m`rime ale corpului, pot fi legate de modul de via\` [n comunit`\i. Acest dimorfism tinde s` dispar` [n ultimul milion de ani.

Fa\a ]i din\ii

A treia mare tendin\` [n evolu\ia homininelor, este mic]orarea treptat` a fe\ei ]i din\ilor. Toate maimu\ele mari sunt dotate cu din\i mari, ]i canini proeminen\i. Primele hominine prezentau astfel de canini , dar cele care au urmat au prezentat o tendin\` clar` de atrofiere. De asementea, premolarii ]i molarii, s-au atrofiat ]i ei [n dimensiuni. Asociate cu aceste schimb`ri, este reducerea dimensiunilor fe\ei, maxilarului ]i mandibulei. La primele hominine, fa\a era mare ]i situat` [n fa\a cutiei craniene. Odat` cu mic]orarea din\ilor ]i cu m`rirea creierului, fa\a a devenit mai mic` ]i pozi\ia ei s-a schimbat. Astfel, fa\a oamenilor actuali este situat` mai degrab` sub cutia cranian`, dec`t [n fa\a acesteia.

Originile umane

Fosilele provenite de la str`mo]ii omului, se [mpart [n dou` genuri: australopitecus ]i homo, ]i provin de acum 5 milioane de ani. Natura arborelui evolutiv al hominidelor dup` aceat` dat` este nesigur`. Acum 7 p@n` la 20 de milioane de ani, maimu\ele primitive erau r`sp@ndite [n Africa ]i mai t@rziu [n Eurasia. Cu toate c` s-au g`sit numeroase fosile, felul de via\` al acestor creaturi, ]i leg`tura lor cu maimu\ele actuale ]i cu oamenii este cauza unor dezbateri [ntre cercet`tori. Una dintre aceste maimu\e fosile, cunoscut` sub numele de Sivapithecus, apare s` [mpart` unele tr`s`turi cu marea maimu\` asiatic`, urangutanul, care poate fi urma]ul direct. Niciuna dintre aceste fosile nu ofer` eviden\e clare c` ar face parte dint-o linie evolutiv` care s` duc` la familia hominide.
Compara\ii ale proteinelor sangvine ]i ADN ÔÇô ului maimu\elor africane cu cele ale omului, indic` faptul c` linia ce conduce la omul modern, nu se desparte din cea a cimpanzeului ]i gorilei, dec@t t@rziu [n evolu\ie. Baz@ndu-se pe aceste date, multi cercet`tori, cred c` desp`r\irea a avut loc acum 6 ÔÇô 8 milioane de ani. Este, deci, destul de posibil ca cele mai vechi fosile hominine, care apar acum 5 milioane de ani, s` ne apropie de [nceputurile omului. Desoperirea mai multor fosile, ar permite stabilirea exact` a perioadei [n care maimu\ele africane (moderne) s-au desp`r\it de oamul actual, ]i deci evolu\ia uman` va fi redat` complet.

Australopithecus

Eviden\ele fosile ale evolu\iei umane [ncep cu Australopithecus. Fosile din acest gen, au fost descoperite [ntr-un num`r mare de locuri, [n sudul ]i estul Africii. Dat@nd de aproape 4 milioane de ani, acest gen pare s` fi disp`rut acum 1 milion de ani. To\i membrii erau bipezi, ]i deci hominine. Dar, observ@nd din\ii, f`lcile ]i m`rimea creierului, difereau, totu]i destul de mult [ntre ei, pentru a fi [mp`r\i\i [n ]ase specii: A. anamensis, A. afarensis, A. aethipicus, A. africanus, A. robustus ]i A. boisei.
A. anamensis ]i A. aethipicus sunt decoperiri recente ]i se ]tie destul de pu\ine despre ei. A. afarensis tr`ia [n estul Africii acum 3 ÔÇô 4 milioane de ani. G`sit pe teritoriul \`rilor Etiopia ]i Tanzania, A. afarensis avea un creier mai mic dec@t cel al cimpanzeilor. Unii membri posedau canini mai proeminen\i dec@t cei ai homininelor de mai t@rziu. Nici un fel de unelte nu au fost g`site cu fosilele lor.
Acum 2.5 - 3 milioane de ani, A. afarensis a evoluat [n A. africanus. Cunoscut, la [nceput [n zone din sudul Africii, A. africanus avea un creier similar cu cel al predecesorului s`u. Oricum, cu toate c` m`rimea molarilor s-a p`strat, caninii, au crescut doar p@n` la nivelul celorlal\i din\i. Nici cu A. africanus nu s-au descoperit unelte.
Acum 2.6 milioane de ani, eviden\e fosile, indic` prezen\a a cel pu\in dou` , ]i probabil [n total a patru specii separate ale homininelor. O astfel de desp`r\ire evolutiv` se pare c` s-a produs cu un segment al hominidelor, evolu@nd [n genul homo, ]i mai apoi [n omul modern, [n timp ce celelalte au disp`rut. Ultimele astfel de specii disp`rute sunt A. robustus, limitat la Africa de sud, ]i A. boisei, descoperit doar [n estul Africii. A. robustus prezenta din\i, f`lci ]i mu]chi mai mari dec@t la restul genului. Au disp`rut acum 1,5 milioane de ani.



Genul Homo

Cu toate c` cercet`torii nu sus\in aceast` teorie, mul\i cred c` dup` desp`r\irea evolutiv` care a dus la aprari\ia lui A. robustus, A. africanus a evoluat [n genul Homo. Dac` este a]a, atunci aceast` schimbare a avut loc acum 1.5 ÔÇô 2 milioane de ani. Fosile dat@nd din aceast` perioad` arat` un ciudat amestec de tr`s`turi. Unele maimu\e posedau un creier mare, dar ]i di\i dezvolta\i. Altele aveau din\i de dimensiuni reduse, dar ]i un creier mic. Un num`r semnificativ de cranii ]i mandibule fosile, din aceast` perioad`, au fost g`site [n Tanzania ]i Kenya, [n estul Africii, sunt catalogate ca apar\in@nd de Homo habilis, primele fosile descoperite [mpreun` cu unelte de piatr`. Homo habilis aveau multe [n comun cu primi australopiteci ]i cu membrii de mai t@rziu ce apar\ineau genului Homo. Se pare c` aceast` specie face tranzi\a de la australopiteci la hominide.
Primele eviden\e considerabile ale uneltelor de piatr` vin din Africa, acum 2.5 milioane de ani. Aceste unelte nu au fost g`site asociate cu o specie de hominine [n particular.S-au descoperit [n Africa, locuri dat@nd de 1,5-2 milioane de ani, unde pe l@ng` uneltele de piatr` existau ]i oase, cu urme (zg@rieturi) care ar simboliza [ncercarea de a le utiliza [n t`iere. Acestea ne spun c` homininele consumau carne, dar c@t` provenea din v@nat nu se ]tie, a]a cum nu se cunoa]te nici cantitatea de plante ]i insecte pe care acestea [nc` le mai consumau. Nu se cunoa]te nici dac` aceste activit`\i apar\ineau exclusiv hominidelor sau ]i australopitecii aveau aceste obiceiuri.
Descoperiri arheologice atest` existen\a acum 1.5-1.6 milioane de ani, [n nordul Kentei, a unei specii Homo, cu creierul dezvoltat, din\ii mai atrofia\i: Homo erectus. {ntre 700.000 ]i 1 milion de ani vechime este atestat` r`sp@ndirea acestuia [n diferite p`r\i tropicale, p@n` [n regiunile temperate din Asia. Un num`r de puncte arheologice con\in unelte sofisticate .{n pe]tera Zhoukoudian, [n nordul Chinei, exist` eviden\ele utiliz`rii focului; Fosilele care au fost g`site, sunt ale unor animale mari cum sunt elefan\ii, lucru care atest` specializarea homininelor.
{n timpul lui H. erectus, evolu\ia uman` a continuat. M`rimea creierului este mult mai mare dec@t cea de la homininele vechi, variind [ntre 750-800 cm3. Mai t@rziu, H. erectus avea cranii cu volume de 1,100-1300 cm3, apropiate de cele ale lui Homo sapiens.



Homo sapiens

Acum 200,000 ÔÇô 300,000 de ani, H. erectus a evoluat [n H. sapiens. Este dificil de stabilit exact c@nd a avut loc schimbarea, unele fosile de H. erectus t@rziu fiind interpretate ca H. sapiens timpuriu de unii oameni de ]tiin\`. Ace]ti H. sapiens nu seam`n` perfect cu oamenii de ast`zi. Omul modern , Homo sapiens sapiens, a ap`rut prima dat` acum 90,000 de ani. Este aici un nou punct de dezbatere [ntre oamenii de ]tiin\`, dac` [ntre cele dou` specii sunt consecutive sau nu. Aceste presupuneri se bazeaz` pe descoperirea lui H. Neanderthalensis, sau H. sapiens Neanderthalensis. Ace]tia populau estul ]i centrul Europei, [ncep@nd de acum 100,000 de ani ]i p@n` acum 35,000-40,000 de ani, c@nd au disp`rut. Fosile de H. sapiens, mai diferite, au fost g`site ]i [n alte p`r\i ale lumii.
Se pune de asemenea problema evolu\iei umane la stadiul actual, problem` deschis` de aceste fosile de acum 35,000 de ani. Cu toate c` o defini\ie precis` a raselor umane nu este dat`, omul contemporan are o serie de diferen\e fizice. Majoritatea dintre aceste diferen\e sunt datorate adapt`rii la mediu, proces pe care unii cercet`tori [l cred [nceput atunci c@nd H. erectus a [nceput s` se r`sp@ndeasc` pe glob, acum un milion de ani. Se crede c` H. neaderthalensis este unul din descenden\ii lui H. erectus, deci str`mo]ii direc\i ai omului modern.
Alt\i oameni de ]tiin\` v`d diferen\ierea rasial` ca un fenomen recent. {n opinia lor, tr`s`turile lui H. Neanderthalensis ÔÇô o frunte joas`, te]it`, o fa\` lat`, f`r` b`rbie, sunt prea primitivi pentru a putea fi considera\i str`mo]ii no]tri. Ei plaseaz` H. Neanderthalensis pe o ramur` diferit`, care a disp`rut. Potrivit acestei teorii originile omului pot fi g`site [n Africa de sud sau [n Orientul Mijlociu. Evolu@nd acum 90,000-200,000 de ani, ace]ti oameni s-au r`sp@ndit pe toat` suprafa\a planetei, lu@nd locul vechilor H. sapiens. Suport pentru aceast` teorie vine urm`rind ADN-ul din mitocondriile aflate [n celulele femelelor str`mosilor no]tri. Aceast` c`utare, confirm` ipoteza cum c` oamenii au evoluat dintr-o singur` genera\ie sud-saharian`, sau din sud-estul Asiei. Datorit` metodei folosite, aceast` presupunere poart` numele de ÔÇťIpoteza EveiÔÇŁ. Nu este acceptat` de majoritatea antropologilor, care cred c` omul are r`d`cini mult mai [ndep`rtate.
Primele grupuri de H. sapiens erau rezisten\i la frig, [n perioada glaciar` [n Europa. Au fost [nregistrate ]i primele morminte deliberate, [nso\ite de unelte de piatr`, oase de animal, chiar ]i de flori.


Omul modern

Cu toate c` schimb`rile biologice la omul modern nu au schimbat dramatic tr`s`turile definitorii, acestea sunt totu]i importante. Baz@ndu-se pe descoperirile din Fran\a ]i Spania, arta paleolitic`, produs` de locuitorii pe]terilor, unii antropologi sugereaz` c` [n aceast` perioad` s-a format ]i limbajul, o etap` important` [n evolu\ia omului. Acum 10.000 de ani au fost domesticite animale, ca ]i utilizarea plantelor. Aceste tr`s`turi sunt primele urme care au dus la dezvoltarea civiliza\iei.

{n\elegerea evolu\iei umane st` [n interpretarea fosilelor cunoscute, dar imaginea este departe de a fi complet`. Doar viitoarele fosile [i pot determina pe oamenii de ]tiin\` s` completeze multe lacune [n [n\elegerea evolu\iei omului. Folosind metode sofisticate, cercet`torii sunt acum s` dateze fosilele mult mai exact. {n anii ce vor urma vom observa o cre]tere enorm` [n informa\ii despre istoria biologic` a omului.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

biologie

Mesaj  Admin la data de Lun Mar 08, 2010 10:59 pm

GHEPARDUL

Ghepardul(Acinonyx Jubatus) este un mamifer carnivor s─âlbatic, cu capul mic ┼či rotund, coada lung─â, picioare ├«nalte, cu blana de culoarea g─âlbuie cu pete mici, ├«ntunecate. Este specific savanelor din Africa ┼či din sudul Asiei.

De-a lungul ecuatorului, ├«n Africa se ├«ntinde marea savan─â. ├Än Tanzania, aceasta este cunoscut─â sub denumirea de Masai Mara ÔÇô ÔÇ×p─âm├óntul p─âtatÔÇŁ, ├«n limba masai. Un strat de cenu┼č─â hr─ânitoare, ├«ntins ca o p─âtur─â de c─âtre vulcanii str─âvechi, a f─âcut din aceast─â zon─â unul dintre cele mai ├«nfloritoare ecosisiteme din lume.
Cirezile uria┼če de ierbivore ce pasc ├«n savan─â sunt ÔÇ×contrabalansateÔÇŁ de patru mamifere carnivore mari: trei feline (leopardul, leul ┼či ghepardul) ┼či o specie de hienide(hiena).
Tufi┼čurile dese ┼či copacii ├«nal┼úi ai p─âdurilor de la malul r├óurilor ad─âpostesc cea mai mare felin─â p─âtat─â a Africii: leopardul. Celelalte doua mari feline sunt adaptate vie┼úii ├«n savan─â. Sun felinele de savan─â ale Africii.
Esen┼ú─â a gra┼úiei ┼či elegan┼úei, ghepardul este cel mai rapid mamifer terestru . Este at├ót de specializat, ├«nc├ót ├«┼či bazeaz─â supravie┼úuirea pe sprintul de 300 m.

Viata si moarte in savana

Se ┼čtie c─â dintre toate felinele, ghepardul este cel mai atent cu puii s─âi. Femelele ├«┼či cresc singure puii. Ele pot na┼čte prima dat─â la v├órsta de 2 ani, apoi din 24 in 24 de luni. Media la na┼čtere este de 4 pui, cazurile de 8 fiind rare. O perioad─â dup─â na┼čtere, mama mut─â culcu┼čul din dou─â ├«n dou─â zile, pentru ca micu┼úii s─â nu lase un miros care ar putea s─â atrag─â animalele de prad─â. ÔÇ×VizuinaÔÇŁ este, de fapt, un loc ├«ngust cu iarb─â culcat─â la p─âm├ónt, l├óng─â terenul de v├ón─âtoare al mamei. Aceasta este mereu ├«n cautarea pr─âzii, din care se ├«nfrupt─â numai dup─â ce puii s-au s─âturat.
P├ón─â c├ónd vor fi ├«n stare s─â alerge mai repede, puii sunt ├«ns─â extrem de vulnerabili. Aceasta se ├«nt├ómpl─â pentru c─â, de dragul vitezei, ghepardul a trebuit s─â renun┼úe la ap─ârarea puilor. Femelele nu au for┼úa necesar─â s─â-┼či p─âzeasc─â puii de lei sau hiene, ┼či, de aceea, 50 % dintre ei sunt uci┼či ├«n primele luni de via┼ú─â.
Vulturii sunt una dintre cele mai mari amenin┼ú─âri pentru pui, nu pentru c─â ├«i atac─â, ci pentru c─â pot atrage lei ┼či hiene la un pr├ónz c├ó┼čtigat cu u┼čurin┼ú─â. Leii ucid mai mul┼úi pui de ghepard dec├ót orice alt pr─âd─âtor. Abia un pui din 20 ajunge la maturitate. Motivul acestui comportament agresiv poate fi acela c─â leii vor s─â elimine concuren┼úa.

O felina ÔÇŽ migratoare

├Än timpul sezonului secetos, puii pot muri ┼či de foame. O dat─â cu migra┼úia ierbivorelor, iepurii ┼či vulpile cu urechi de liliac sunt singura prad─â mai consistent─â ce poate fi g─âsit─â ├«n zon─â. Este momentul c─ând mama ┼či puii ei pornesc ├«ntr-o c─âlatorie anual─â. Femelele ┼či puii lor sunt singurele mamifere migratoare din lume. Ca s─â prospere, acestor nomazi iu┼úi de picior le trebuie terenuri ├«ntinse de v├ón─âtoare. Pot c─âl─âtori zeci de kilometri spre c├ómpiile din centrul savanei.
Puii stau cu mama lor p├ón─â ├«mplinesc 15-18 luni┼či s epot sescurca singuri. Mama i-a ├«nv─âtat p├ón─â la momentul respectiv numeroase tehnici de v├ón─âtoare. ├Än aceasta perioad─â, ca to┼úi adolescen┼úii, puii de ghepard ├«ncep s─â simt─â gustul libert─â┼úii. Plecat─â la v├ón─âtoare ├«ntr-o diminea┼ú─â, mama nu se mai ├«ntoarce. Desp─âr┼úirea este brusc─â ┼či definitiv─â. Puii au ajuns la v├órsta la care trebuie s─â se descurce singuri.

Libertate si pericol

Intre timp, puii ajun┼či la v─ârsta la care trebuie s─â supravie┼úuiasc─â prin propriile puteri au r─âmas singuri ├«n imensitatea savanei. De obicei, gheparzii tineri se despart de mamele lor ├«n anotimpul umed, c├ónd hrana este mai u┼čor de g─âsit.
Dac─â au supravie┼úuit mai mul┼úi fra┼úi, ei stau ┼či v├óneaz─â ├«mpreun─â p├ón─â c├ónd ating v├órsta de 2 ani. Apoi se despart. Tinerele femele ghepard r─âm├ón de obicei pe acela┼či teritoriu cu mamele lor, ├«n timp ce masculii se deplaseaz─â pe distan┼úe foarte mari. Comportamentul acesta instinctiv poate fi modul ├«n care natura evit─â endogamia (├«mperecherea ├«ntre indivizi din aceea┼či familie). Desp─âr┼úirea are loc ┼či datorit─â faptului c─â femelele ┼či masculii ghepard se confrunt─â cu probleme diferite la aceast─â v├órst─â. ├Än timp ce pentru femele cea mai important─â este capacitatea de reproducere, la masculi teritoriul ┼či iscusin┼úa de v├ón─âtor conteaz─â.
______________________________________________________________________________
Excreţia renală

Metabolismul celular produce CO2 ┼či anumite substan┼úe finale, provenite ├«n special din catabolismul proteic. Aportul exogen poate ┼či el realiza cantit─â┼úi excesive de anumi┼úi constituen┼úi care trebuie eliminate. Pl─âm├ónii elimin─â CO2 ┼či alte substan┼úe volatile, iar substan┼úele nevolatile inutilizabile sau ├«n exces, sunt eliminate, ├«mpreun─â cu o anumit─â cantitate de ap─â, ├«n cea mai mare parte prin rinichi ┼či, accesoriu, prin sudoare ┼či fecale.

Structura aparatului excretor

-rinichi ÔÇô organe de excre┼úie;
-c─âi urinare : -calice mici ┼či mari
-pelvis renal
-ureter
-vezic─â urinar─â
-uretr─â

Rinichii

Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte ┼či de alta a coloanei vertebrale lombare. Ei au form─â caracteristic─â, circa 300 g, dou─â fe┼úe ┼či dou─â margini
-Segmentul intermediar (ansa Henle), subţire, este format din două braţe, unite între ele printr-o buclă; are epiteliul turti, fără microvii. Nefronii care au glomerulii în zona externă a corticalei au ansa Henle scurtă, în timp ce nefronii cu glomerulii în zona internă a corticalei au ansa lungă, care coboară profund în medulară.
-Segmentul distal este format dintr-o porţine dreaptă, ascendentă, care ajunge în corticală în vecinătatea glomerulului propriu, în imediat contact cu arteriola aferentă.
Vasculariza┼úia renal─â este extrem de bogat─â, rinichii primind 20-25% din debitul cardiac de repaus. Artera renal─â, ramur─â a aortei abdominale, p─âtrunde prin hil ┼či apoi se ├«mparte ├«n ramuri interlobare, din care se desprind arterele arcuate ┼či arterele interlobulare, din care provin arteriolele aferente, care se capilarizeaz─â form├ónd glomerulul.Dup─â ce se regrupeaz─â ├«n arteriole aferente, se capilarizeaz─â din nou ├«n jurul tubului ┼či se deschid ├«n venele interlobulare, apoi ├«n venele arcuate.
Inerva┼úia renal─â provine din plexul situat ├«n hilul organului, format ├«n majoritate din fibre simpatice toraco-lombare, dar ┼či din c├óteva fibre parasimpatice venite prin nervul vag.

Formarea urinei

Mecanismul de formare a urinei cuprinde trei procese fundamentale: ultrafiltrarea plasmei la nivel glomerular, reabsor┼úia ┼či secre┼úia anumitor constituen┼úi ├«n tubi.
Ultrafiltrarea glomerulară este un proces dirijat de forţe fizice, în urma căruia aproximativ 1/5 din cantitatea de plasmă care irigă rinichii treceprin membrana filtrantă glomerulară, extrem de subţire, în cavitatea capsulară.


Constituent Flitrare Reabsorţie Secreţie Excreţie
Ap─â 170 168,5 - 1,5
Na+ 26000 25850 - 150
K+ 900 900 100 100
Uree 51 31 - 150
Creatin─â 12 1 1 12
Ac. Uric 50 49 4 5
Glucoz─â 800 800 - -



Reabsorţia tubulară este procesulprin care sunt recuperate anumite substanţe utile organismului din ultrafiltratul glomerular, mentinându-se astfel homeostazia plasmatică.
Secreţia tubulară este procesul invers celui de reabsorţie, transportând anumite substanţe din capilarele peritubulare în lumenul tubului.

Admin
Admin

Mesaje: 423
Puncte: 434
Reputatie: 3
Data de inscriere: 18/02/2010
Varsta: 28
Localizare: Ciuhoi

Vezi profilul utilizatorului http://ciuhoicity.forumulmeu.com

Sus In jos

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum